Şuierând a jale, vântul - Traian Dorz

Şuierând a jale, vântul
zboară singur prin livadă,
plâng în urma lui cireșii
lacrimi albe de zăpadă.

Se-ncovoaie trist, castanul
peste banca cea pustie
unde odihnea odată
dusa mea copilărie.

Mai trăiește-n săpătură
pe speteaza ei un Nume,
Numele Tău scris, Isuse,
până n-am plecat în lume...

Lemnul e-nvechit de vreme
iar pe scândura crăpată,
ca-ntr-o taină se mai vede
Numele, săpat odată.

Doamne, oare nu-i asemeni
și-a mea inimă, pe care,
Numele Tău sfânt, odată,
era scris cu-nflăcărare?

Când Te-ntorci să vezi, Isuse,
locul Tău plăcut, odată,
oare nu-Ţi vezi cu tristețe
dragostea înstrăinată?

Doamne, sapă mai puternic
al Tău nume peste mine,
să nu-l mai poată nimeni șterge
în orice necaz m-ar ține!

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Traian Dorz








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.