Suflet de copil(13) - Mariana Tasente

Nu s-a văzut niciodată ca fiind o femeie frumoasă dar se întorcea mereu în fața oglinzii, privindu-se minute în șir. Nu se regăsea în femeia aceea. Avea ochii căprui, ochi care-și schimbau culoarea în funcție de trăirile ei și de prezența soarelui (era dependentă de lumina și căldura lui),deveneau verzi cu tente evidente de galben, ochi de felină sălbatică, buzele roșii și voluptoase, nasul un pic strâmb, sprâncenele de culoare deschisă, fruntea și tenul brăzdate de riduri, părul alb la tâmple (nu se lăsa vopsit oricât de mult ar fi încercat. Era blond-alună doar în ziua când pleca de la coafor, la primul spălat își recăpăta albul ca pe un trofeu ușor de cucerit), bărbia un pic ascuțită, gâtul golaș (nu-i plăcea să-l acopere cu eșarfe), umerii un pic aplecați, uneori mult prea aplecați. Își căuta silueta pierdută în anii tinereții (știa că nu o va mai avea niciodată înapoi, nu mai avea voință, putință, respect de sine, motivație...stătea în vârful unui val de incertitudine, aștepta vântul să bată cu viteză mică și într-o direcție mai puțin ostilă, să nu fie trântită și strivită iar de stânci nemiloase). Oricât s-ar fi chinuit să-și vadă frumusețea în trăsăturile femeii din oglindă nu reușea. Oglinda nu-i putea arăta sufletul plăpând de copil cuminte. Rămăsese cumva blocată într-o buclă a timpului, unde nu pătrundeau decât raze de soare blânde, curate. De câte ori se retrăgea în tăceri chinuitoare și furtuni violente, găsea căldura lor ca pe o insulă în calea unui naufragiat. Se închidea în locul acela imaginar, plin de verdeață, de liniște și pace sufletească, î-L invoca în rugăciunile-i stângace și vorbeau la marginea mării. El, impunător și blând, cu priviri cristaline, cu vocea caldă, îi aducea seninul de care avea atâta nevoie. Îi trebuia atât de puțin să fie fericită: un pic de soare, liniște, armonie, un pic mic de iubire, valurile mării, vântul strecurându-se ușor prin părul ei. Atât de puțin și...totuși, atât de mult. Îi zâmbea chipului din oglindă. Ce ironie! Și zâmbetul se strâmba la ea. Își pierduse toate cuvintele, nu mai putea să scrie. Era un munte de nepăsare în jurul ei, greu de escaladat. Se spune că, vei deveni, în timp, ceea ce primești. A devenit și ea o stâncă nepăsătoare? Asta îi arăta nemiloasa oglindă?







Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Un text lecturat cu interes
roxana
duminică, 18 februarie 2018