Suflet de copil (9) - Mariana Tasente

-Offf, Ană! Cât de mult trebuie să privești în oglinda asta care nu-ți arată decât ridurile ce și-au făcut loc pe fața ta odată cu trecerea anilor? Vrei să vezi ridurile adânci ale sufletului? Nu știi că oglinda nu le poate reflecta? Cauți să prinzi în flash-uri orbitoare amintirile încuiate în sipetul unui suflet plin de răni. Te gândești de ce unii spun că ești frumoasă când tu nu ai simțit asta niciodată. De fapt, ce este frumusețea? Tu știi că este inocență, zâmbet de soare reflectat pe chipul copilului din noi, puritate... Totul este relativ, nimic nu are o certitudine. Frumusețea, așa cum o vezi tu, pentru alții poate însemna urâțenie. Îți spui că ai șters tot din minte ca să poți continua să trăiești dar de ce acum, după atâția ani, cauți (cu disperare) să înțelegi unde ai greșit (dacă ai greșit), de ce educația aceasta aproape rudimentară și care amintește, oarecum , de vremuri demult apuse pentru multă lume, a lăsat urme atât de adânci în sufletul tău. De ce, uneori, te simți atât de pustie, înconjurată fiind de oameni dragi, atât de absentă din viața ta, deși dureros de prezentă. Știi, Ană, tu ești... complicat de simplă. Îți vine să râzi, nu-i așa? Și...chiar o faci. Râzi și te întrebi de ce ai făcut prostia (abia acum realizezi că e o prostie) să uiți de respectul de sine, să devii, încetul cu încetul, o femeie resemnată, plafonată și plină de frustrări , o casnică dar nu o gospodină perfectă (pentru că ai unele „revolte” ). De ce ai uitat de toate visele tale? Chiar și de acela numit iubire (visul de care îți este dor în fiecare secundă. Se poate să-ți fie dor de ceva ce nu ai avut și nu o să ai niciodată? Să-ți fie dor să-l privești în ochi și el să știe dacă în sufletul tău e liniște sau e furtună? Să-ți fie dor să-i povestești tot ce ai făcut în fiecare secundă a vieții tale și el să te asculte fermecat, să se bucure odată cu tine, să-i vezi tristețea pe chip când tu ești supărată și să-i scapere privirea de dorință când tu ești viață doar pentru el? Să-i poți spune că vrei să vezi lumea prin ochii lui și el să-ți spună că o vei vedea dacă te uiți în oglindă. ”Da, ai înțeles, Ană, tu ești lumea mea!”) Ce vis frumos și ce realitate dură! Nu-ți mai plânge de milă, Ană! Sunt și alte femei care au aceeași soartă ca tine. Dar ție nu-ți pasă, sau lași să se vadă nepăsarea când sufletul tău e plin de revoltă, clocotește, arde, plânge și apoi moare câte puțin în fiecare zi, cu fiecare vis neîmplinit, cu fiecare cuvânt nespus, cu fiecare privire rănită, cu fiecare lacrimă căzută pe un loc rece, nepăsător. Îți spui, de multe ori, că exagerezi, că te victimizezi, că nu e totul așa cum vezi tu. Cauți o explicație obiectivă. Nu știi unde o poți găsi, te privești în oglindă și te rogi ore întregi de ea să-ți arate colțul acela de suflet unde ai închis amintiri dragi sau dureroase, te revolți că nu le poți vedea (așa, ca un film, la cinema) și îndrepți ochii către El (e mereu lângă tine , chiar dacă nu știi să te rogi, Îi vorbești ca unui prieten și știi că Te aude chiar dacă nu Îi vei auzi niciodată vocea). El îți vede chiar și lacrimile de suflet. Acelea de... copil cuminte.







Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.