Suflet de copil (11) - Mariana Tasente

Azi e duminică...Ți-ai aprins candela, ai spus „ Tatăl nostru”, ai privit flacăra și te-ai întrebat cum de credința ta a rămas atât de vie, inocentă, rudimentară chiar dacă ai crescut într-un sat fără biserică și, implicit, fără preot. Îți amintești că nu știai nici măcar cea mai cunoscută și uzitată rugăciune ( ai învățat-o cu puțin timp înainte de cununia ta religioasă, de rușine. Auziseși de la alte cunoștințe că, în timpul cununiei, preotul o punea pe mireasă să spună „Tatăl nostru” și nu vroiai să te faci de râs.) Nu știi dacă ești un bun creștin, dacă viața ta a fost ”ghidată” de anumite norme religioase. Nu găsești în amintirile tale nici o slujbă de Înviere sau de Crăciun (nu aveau unde să se țină), dar auzi ecourile colindelor, cetele de copii umblând din casă în casă, cântând și așteptând un bănuț (erau monede de 25, 50 bani, bancnote de un leu și, extrem de rar, bancnotele de 10 lei sau 25 de lei de la rudele care erau mai înstărite. Nu se putea vorbi despre bogăție într-un regim comunist care promova egalitatea între oameni.) Așteptai cu nerăbdare să auzi „Sub seninul cerului”, „Steaua” sau să asiști la mica reprezentație teatrală despre „Irod împăratul” făcută de cetele de tineri. Nu știai povești despre Moș Crăciun (nici nu știai cine este) dar îl așteptai cu nerăbdare pe Moș Gerilă. Venea în fiecare iarnă, aducea portocale sau dulciuri, foarte rar câte un articol de îmbrăcăminte. În perioada sărbătorilor (de iarnă sau pascale) părinții tăi mergeau în vizită la rudele care erau mai mari în „grad” (bunici, frații bunicilor, veri). Uneori, mergeați și voi. Chiar dacă erați prezenți sau nu, fiecare dintre voi primea câte un bănuț, cu valoare mai mare sau mai mică, doar până la o anumită vârstă ( de regulă, paisprezece ani. După ce intrai în posesia buletinului de identitate, se considera că erai destul de mare și nu mai primeai bănuțul). Zâmbești când închizi ochii și revezi scena când surorile tale primeau bănuții și tu erai plină de regrete că ai crescut îndeajuns de mult încât să fii „tăiată de pe listă”. Cândva, în timpuri demult uitate, satul natal avea o biserică imensă. Tu nu ai cunoscut-o decât în ruine. De multe ori vă jucați „v-ați ascunselea” în curtea ei și erați avertizați să nu intrați în biserică, să nu se surpe peste voi. Când îi spui unui copil că nu are voie să facă ceva, el va fi tentat să facă exact opusul. De aceea și voi făceați același lucru. Vă ascundeați după zidurile ei din cărămidă. Nu de puține ori erai fermecată de privirile blânde ale sfinților din picturile de pe ziduri, picturi ce se încăpățânau să rămână vii în ciuda ploilor ce cădeau nemiloase peste ele, a frigului ce le ținea lipite de pereții ce stăteau să cadă. Te cutremuri la gândul că existau oameni care smulgeau cărămizi din trupul ei și își făceau cuptoare din ele. Ce gândeau când făceau asta? Pleoapele se lasă încet peste ochi și blândețea chipului unui Dumnezeu pe care tu îl știi bun și iertător, cu mâna dreaptă întinsă deasupra ta, te însoțește mereu. Nu ai citit niciodată Biblia și nu știi dacă o vei citi, nu mergi în fiecare duminică la biserică ( și nici nu cauți scuze pentru faptul că nu faci asta) dar credința ta este vie, închisă în ochii copilului din tine, purtată de un suflet ce-l vede pe Dumnezeu în tot ceea ce-l înconjoară. Dacă vrei să-l găsești pe Dumnezeu îl cauți în natură și îl găsești: în narcisele galbene ce-și împrăștie parfumul prin toată curtea, în ciripit de păsărele, în florile de cais, prun, măr, gutui, în luminițele eolienelor ce se aprind în fiecare seară formând o ghirlandă deasupra orizontului, amestecându-se cu strălucirea stelelor în fiecare noapte, în lumina blândă a lunii, în zâmbetul copiilor tăi, în privirea tristă a mamei, în hainele ei îndoliate ani la rândul, în lacrimile ei, în lacrimile tale, în razele de soare ce te îndeamnă la plimbare și visare, în valurile mării, în șoaptele ei. Ai certitudinea că El este în toate și nu te va certa că nu îi calci pragul casei (ai fost de câteva ori la biserica din sat și nu ai putut să asculți slujba pentru că femeile care erau prezente nu se puteau abține de la bârfă). Îți faci semnul crucii de câte ori simți că El își dorește asta și nu pentru că trebuie. Credința nu se impune. Pur și simplu se primește într-un suflet pe care încerci să-l păstrezi pur în ciuda tuturor răutăților. Dumnezeu e unul singur și e în noi, în fiecare. Ce păcat că unii dintre noi Îi ignoră prezența chiar dacă au crescut în biserici, lângă biserici, alături de preoți, printre oameni...







Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.