Șotron printr-un jurnal (fragment) - Emilia-Paula Zagavei

Aș vrea ca totul să fie un vis, un vis urât din care să mă trezesc și să șterg tabla întunecată a vieții până va deveni senină, cu nuanțe de roz presărate de mii de inimioare. Doamne, cât aș mai vrea!
Amintirile îmi devin cele mai bune prietene care îmi dau forța și energia de a merge mai departe. Îmi ascult gândurile, îmi macin grijile, îmi adun optimismul din oalele sparte ale vieții, culeg praful de pe romanele rătăcite ale destinului, împletesc speranțe cu lacrimi, visez la o viață fericită.
Percep viața prin altă prismă existențială, cea a luptei cu sine, cu prejudecățile, cu dureririle, cu tristețile, cu fericirile. Îmi strig neputința și disperarea, aștept să li se stingă ecoul pentru a mă ridica și continua această luptă cu viața.
Mă pierd mai mereu dar mă regăsesc… mă prăbușesc dar mă ridic… mă adâncesc în tristețe dar o înlocuiesc, cât de repede pot, cu bucuria. Sunt om, un simplu om care lupt pentru fiecare clipă și mă agăț de orice bucurie a vieții pentru a înainta în viață. Sunt un simplu om care încearcă să învingă stihiile vieții, care își transformă toate războaiele pierdute în victorii.
Visez la perfecțiune, știu că acest lucru e imposibil, e o stare greu de atins, dar nimic nu mă împiedică să visez. Și visez destul de des, visez ziua și noaptea, iarna și vara, primăvara și toamna. Sunt însetată de frumos, mă rog zeilor să-mi dăruiască cupe din nectarul lor pe care să le închin în cinstea vieții.
Împletesc confluențele timpului în ghirlande multicolore pe care le botez în răsărituri de soare. Ridic rugi cerului mulțumind pentru existența mea.


Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.