Solitudine - Madelaine

Singur.
Spirit liber.
Suflet pierdut.
Atmosferă lugubră.
Mâini transpirate.
Mergea o fată pe un drum pietros de primăvară. Era un aprilie pierdut și un cer înnorat. Guguștiucul îi lua umbra în brațe și-i deveni tovarăș de drum. Era același drum ce-l parcusese de peste douăzeci de ani. Lung,șerpuit,cu gropi și umed. Mereu își simțea respirația greoaie ori de câte ori trecea pe acolo și-și lipea spinarea de acel trunchi gros de nuc. La umbra sa a aflat sensul muritorului. A știut de ce este creată lumea din jurul ei. Și-a pierdut frunzele măiestuoase de-un verde luciferic pentru care a luptat atât în întreținerea lor. A crezut că nimic nu le va spulbera,iar fructul copt nu-și va pierde esența. Însă așa a venit acea furtună de mai. Și tunetul din iunie.Și potopul din iulie. Iar augustul aducea reînvierea.
Ea a tot parcurs drumul pietros,însă aceeași și-a jurat să nu mai rămână. Trebuia să moară pentru a da naștere omului ce trebuie să realizeze ceea ce este necesar. Să nu-și piardă conștiința.
Se numea,ființă. Nu-i plăcea numele dat din naștere.A știut dintodeauna irelevanța acestui fapt. Știa că un om va tot muri până să rămână suflet. Să rămână conștiință printre umbre și urlete. Urlete ale unui dezastru construit din frustrări sociale. Omul secolului 21 nu se mai mulțumește cu sine,ia și omoară alte suflete. Când nu știi să ți-l apreciezi pe al tău,cum ai putea să ai grijă de-un altul?
Nu știe ce e iubirea,însă crede în ea. Intuiția îi spune că mereu a fost iubită,însă nu știe sigur dacă ceilalți îi înțeleg iubirea. Nu crede că o recunosc așa ușor,iar astfel se îndepărtează crezând că ea nu este creată pentru iubire. Ci pentru supraviețuire. În lipsa ei.
Nu-și plânge soarta,a învățat să urle în întuneric. Atunci când cei fără umbră dorm. Ființele nu se odihnesc niciodată noaptea. În schimb,rătăcirea din ochii săi mari se răspândește în toate organismele ce le întâlnește.
Așa a ajuns să înțeleagă ce poveste ascunde un fulger. Și de ce pleoapa ei stângă ascunde o venă ce imită fulgerul justițiar. S-au rugat zeii să trăiască.
Fetița a tot mers pe drumul lung de țară,până ce a ajuns o femeie. Femeia zveltă ce-și plimbă picioarele de fildeș pe acea cărare îngustă ce duce la biserica din sat. A iubit și oamenii,până ce a dat de suflete. Și-ar da viața pentru unul. Acum este pasivă la cele ce spune un om,deoarece știe că-i lipsește elementul vital,conștiința de a deține un suflet într-o temporalitate blestemată.De a te fi născut om în lipsa umanității. Este posibil,deoarece și-a smuls singură frunzele pentru a înțelege rostul tuturor. Așa a ajuns efemeră. În simțăminte.
Și-a adus aminte de ziua aia. Când mergea grăbită pe același drum ce a adus-o la această reînviere ce încă o trăiește ca femeie. Și-a salutat vecinii și localnicii. Și a plecat apoi spre oraș. Însă a întors privirea,pentru ultima dată. Și-a văzut pădurea. Neagra pădure plină de cărări solitare. Asta pentru a nu-și uita originile. Oriunde ar ajunge,știa că va rămâne o lupoaică singuratică și însetată de singurătate. A pătruns bine acea imagine,deoarece știa că mai avea o singură șansă să o revadă. Atunci când chiar se va întâmpla. Atunci când își va găsi haita și va pleca. Mereu pe drumuri,mereu lăsând ceva.
Fetița fără nume o veghează,știe că femeia are nevoie de ea. De altfel,ar uita că-i și ea un suflet.

Plouă. Iar inima-i stingheră
De atâta patos de-a se ști himeră.







Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.