Poezii despre Singurătate:

Un tren întârziat în miez de noapte
Mă poartă tot mai rar prin locuri unde-am fost
Iluzii tranzitează gări deșarte,
Pe străzi o umbră mai visează fără rost,

Floarea de salcâm
...
Noi vom pleca iubito, că așa este scris
Și timpul nostru-n lume e scurt și efemer,

Ce ușor pierit-a lumea noastră!
...
Ce ușor pierit-a lumea noastră,
Cu ciobul ei de lună, cu noaptea ei albastră,

după ce faci focul să trosnească
pune piatra pe deasupra
dar nu oricum
ci în așa fel încât să iasă toată

tu stăteai în spatele inimii mele
la stânga era o oază de singurătate
în care mă trăgeai de fiecare dată când
umbra ta era prea neliniștită

și totuși încă nu e frig destul,
cearcănele apar după o iarnă îndelungată
de suferințe inerente
cum ar fi să faci sărbătorile împreună

dintr-un izvor de nădejde
subtil
se-nalță o pană de vultur

cum eu,
un simplu fir de ață,
aș mai putea ție,
un adimensional ghem,

Și va plânge toamna peste noi în cimitire
Iar domnițele de mână vor aștepta păgâne
Străini vom fi de toate familiile bătrâne
Cu satanice trucaje în gesturi și gândire

Singurătatea... în Ajunul de Crăciun

Singurătatea, bat-o vina,
Știe ea când se exprimă,