Poezii despre Singurătate:

Epistolele nu mai au nevoie de trecut
Ce sunt scrisorile acum? doar frunze prin sertare
Ce povestesc amoruri sfâșiate prea demult
Și despre cum o fostă gară stinge felinare

dimineață îmi păreai mai senină
nu știam de unde să încep să te am
te jucai cu o rază de soare
de-a iubirea

dacă aș dormi un somn purpuriu
în mijlocul câmpiei de maci
și m-aș trezi cu un curcubeu
deasupra

Te văd adesea, mamă, trecând văile și plopii,
Cu mâinile crestate și pe piept sudoarea frunții,
Te vâd cărând în spate cu trudă strănepoții,
Pe geruri, frig și noapte sângerând straiele morții,

ploua nestăvilit
trecătorii vâsleau anacronic pe umbrele
de sticlă
ceruri cenușii păreau zdrențuite

Sub sânii de mătase-ai unei tinere muieri,
Sunt azi mai nesupus și mai singur decât ieri.

Ca un zarafir în pânza împletită pe torsadă,

DESPĂRȚIRE ÎN ȘOAPTĂ
*
Stai cu mine chiar de știu că mă minți
Altădată aveai vise discrete,

eu nu mai cred nici în nisip nici în iubiri
chiar de-ar părea trăiri adevărate
împreunându-ne în valuri de-amintiri
și împărțind o vară-n jumătate

Iluzie dobândită
Într-o viață nedorită,
Durerea pierderii ce-apare
Când sufletul și gândurile-ți sunt goale.

Lacrima lunii
...
Ce palizi sunt în noapte pereții
De razele lunii atinși,