Sunt un păcătos ce doarme în linişte,
un om ce nu poate visa
fără ca al său suflet să fie zdrobit
de stânca omului modern, de ţepii raţiunii.
Ce să fac când eu nu mai pot fi sacru,
când puterea mea se stinge ca un soare
în apusul tomnatic al unei zile eterne,
când pasărea obosită doarme uitată
pe o creangă veche de când viaţa.
Rugăciunile mele nu mai sunt rugi,
sunt blasfemii spuse pe un ton calm,
sunt erezii spuse cu dulceaţa liniştii sufleteşti,
sunt nimicuri...
Visele mele, pasiunile mele sunt pierdute
în abisul cotidian şi în vulcanul urban,
iar eu visez, iubesc până la o a doua moarte.
Să mori nu e un lucru uşor,
să trăieşti este o moarte simplă fără slujbă,
să fii îngropat este cufundarea
sacrului în banalul lumii de azi.
De ce nu mai există sacru?
poate pentru că nu mai există sfinţi,
poeţi sau măcar oameni cu suflet
şi cu puterea de a ridica totul \
la nivelul tainei mântuitoare: creaţia.
Din volumul Sacralitate de Alexandru Cristian, publicat la Editura Familie din Israel, i in anul 2016
vezi mai multe poezii de: Alexandru Cristian
Detalii poezie:
Distribuie pe: