Norii se rup din cerul defunct,
Vântul se ţine de zgardă, jilav,
Zarea pliază din linie-n punct
Păsări planând din zborul firav.
La maluri de-argint, copil-semilună
Aşază din spuma de mare-n pocal,
Din cer şi pământuri, el îşi adună
Străfulgere lungi, tăind vertical.
„Să beau din pocal inocenţă şi pradă!”
Mi-a spus de curând un tânăr luntraş,
Cu fruntea-nvelită de nopţi în şaradă,
Pe Charon, târziu, făcându-mi nuntaş.
Fiinţa din mine tăcea ca pământul
Sub tropot de cai, gonind ne-mblânziţi,
Suflând cu turbare, precum suflă vântul,
Pe creştet de îngeri, ce stau răzvrătiţi.
Suav se prelinge pe mine păcatul,
În care rodesc strugurii-n vie
Şi vinul inundă-n rafale regatul,
Ce ieri străbăteam prin copilărie.
Se uită la mine mirat, iar, luntraşul,
Văslind şi-ndârjindu-se înspre neant;
Rămânem în barcă, eu şi nuntaşul,
Privindu-ne-n ochi, natural, arogant.
Marama-mi aşez cuminte,-n oglindă,
Adam îmi devine astăzi clucer,
Cu anii din urmă, din pălmi să-mi desprindă,
Un ultim bilet, călător către cer.
Îmi ţin obosită, tăcută, pe masă,
Bricheta, ţigara şi poate un cent,
Din ultima pâine a lumii, rămasă,
Îmi gust liniştită sfârşitul decent.
vezi mai multe poezii de: lorena.craia
Detalii poezie:
Distribuie pe: