Rectificări algoritmice - Costel Zăgan

Soarele s-a topit şi curge,aur transparent,peste ziua încinsă ca o plită.Îşi aruncă privirea îmbrobonată de vipia din jur,rămânâd parcă atârnat de cerul violet şi fără o leţcaie de nor.
Dezamăgiţi că n-au găsit nici în cer umbra salvatoare,ochii reveniră la paşii zeflemitori şi plutitori din faţă.Pe deasupra cărării din lanul de grâu:aur pierdut în verde coclit.
Rochia uşoară şi transparentă se lipea la fiecare mişcare de trupul bolovănos al fetei.Picioare sănătoase de ţărancă şcolită în târgul Ieşilor.
-Dio,mai trăieşti ori ţi-a luat căldura piuitul?
Vocea ironică a Lizei,în loc să-l trezească din canicula anesteziantă,dimpotrivă,îi spori doza de visare.Privirea ar fi înghiţit-o pe fată,bucăţică,Doamne,cu bucăţică!
Liza plutea legănat deasupra lanului de grâu ,fără să-şi dea seama ce navetă senzuală făcea în capul tânărului.
Şoldurile fete îi lichefiau parcă mintea.Grăbi paşii.Şi vru să deschidă gura...Brusc,cerul se prăbuşeşte peste cei doi tineri,încleştaţi,învărtindu-se la nesfârşit,în grâul înalt şi pufos,ce se căscase dintrodată:prăpastie în verde!
Dio nu ştie ce s-a întâmplat!Aude râsul fierbinte al fetei.Îi simte carnea imaterială şi rotundă .Ultima rotire i-a despărţit iar:au ajuns în iarba verde şi grasă din vale.
Fata a rămas mai sus,pe-un dâmb pleşuv:cu picoarele desfăcute şi cu rochia agăţată de-un firicel de nor.
Nu are nimic pe dedesubt:cer întredeschis,îngeraş la orizont!

Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (9)