Predica sângelui - Rafael Alberti

Mă cheamă, mă strigă, mă sfătuiește, mă doboară și
mă înalță, face din capul meu o nicovală în
mijlocul valurilor, o nicovală nemiloasă de care
să se destrame vuind.

Trebuie să luăm trenul, e grăbit. Dar tren nu este. A
plecat. Și-acum îmi spune că el însuși l-a făcut
să zboare spre zori, să piară cu totul înaintea unei
dimineți de tauri sângerând la gura unui tunel.

Știu că mă găsesc la vârsta când trebuie să-i dau
ascultare, să merg în urma glasului său ce străbate de
la frunza înghețată a grâului până la ciocul păsării
care niciodată n-a putut să atingă pământul și de
aceea așteaptă ca, într-o zi, cerurile să se prefacă
în cuarț, ca abia să poată poposi acolo, în cele
din urmă, o singură clipă.

Vârsta cumplită când sparg cu el ușile cele mai
zăvorâte, anii cei mai năruiți prin care trebuie să
cobor pe dibuite, veșnic cu teama de a pierde o
mână sau de a rămâne cu piciorul prins în ultima
crăpătură, aceea prin care se strecoară un gaz ce
te orbește și te face să auzi căderea apei pe lumea
cealaltă, vârsta cumplită e de față, a sosit cu el
și o slujesc:

În timp ce el mă umilește, mă ridică, mă îneacă, mă
descumpănește, mă seacă, mă părăsește, mă face
să alerg din nou; și eu nu știu cum să-l numesc
în alt chip:

Sângele meu.



Traducere Geo Dumitrescu

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Rafael Alberti



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.