"Departe, departe..." - V - Barbu Ştefănescu Delavrancea

[...]


 


" Împăratul se puse la masă, împreună cu sfetnicii săi. Mă chemă. Îmi dete o cheie şi o tipsie şi mă trimise, cu doi gealaţi, ca să aduc mâna dreaptă şi capul ciobanului cu fluierul în gură. Împăratul îngălbenise, se uscase, râdea cu hohote, bea mereu, şi de pe barba sa zbârlită curgeau picături de vin roşu ca sângele.

        Aiurită, mă coborâi cu gealaţii în beciul ciobanului. El, cum mă văzu, zise blând: "Ştiu de ce aţi venit". Şi îngenunche. Frumos şi blând, mai blând ca mieii lui, care jeleau pe marginea lacului.

        Gealaţii traseră paloşele. În zidul de la mijloc se auzi bătând de trei ori. Gealaţii se opriră. Domniţa începu să vorbească.

        – Tu eşti bine?

        – Da, răspunse ciobanul, dar tu?

        – Şi eu.

        – Ţie ţi-e dor?

        – Da, dar ţie?

        – Şi mie!

        – Da? ce aud zângănind?

        – Nimic, ţi se pare.

        – Nu e nimeni la tine?

        – Nimeni.

        – Ah! ce frumos vis am visat ast-noapte!

        – Ce?

        – Se făcea că ne iertase şi ne cununam…

        – Drăguţa mea, ţi se izbândeşte visul…

        – Când?

        – Chiar acum… Gealaţii ridicară paloşele şi îi cerură mâna dreaptă. Eu închisei ochii şi auzii un vâjâit. Mâna îi căzu din umăr pe tipsie, şi tipsia răsună. Sângele ţâşni.

        – Ce faci tu? întrebă domniţa de dincolo de zid.

        – Bine, răspunse ciobanul şi se târî în genunchi pân’ la zid. Cu stânga izbi de mai multe ori şi desfundă o gaură şi vârî mâna până-n umăr. Într-o clipă, gealaţii îi tăiară şi mâna stângă, apoi capul i se rostogoli în tipsie bolborosind.

        Căzusem în genunchi, ş-odată mi se păru că mâna stângă a ciobanului trece prin zid… şi auzii un ţipăt sfâşietor.

        Domniţa săruta, săruta mereu şi striga:

        – Spuneţi împăratului, spuneţi-i că vreau, vreau tot ce-o vrea el… să-i fiu tot, să-mi fie tot!

        Alergai şi spusei împăratului ce zisese domniţa. Împăratul porunci s-o gătesc ca pe-o mireasă şi s-o aduc la masă. Fata nu vru să iasă din beci până nu s-o găti şi nu voi s-o ajute nimeni ca să se îmbrace. Eu aşteptam la uşă. Ea îmi ceru un fir lung şi gros de mătase. Îi adusei firul şi rămăsei iar la uşa beciului.

        Ieşi… luminoasă ca o sfântă… Mâna dreaptă şi-o înfăşurase în cutele rochiei. Mi se păru că ascunde ceva.

        – Ce ai, o întrebai eu, ţi s-a umflat mâna?

        – Da, ast-noapte am bătut prea tare în zid, căci el adormise mai greu ca acuma.

        – Acuma doarme?

        – Da, acum doarme bine…

        Când intrarăm în sala de mâncare, toţi se sculară în picioare şi ridicară paharele pline.

        Împăratul făcu un pas, aduse paharul spre gură şi zise:

        – Dă-mi să-ţi sărut mâna, fericirea celui mai viteaz dintre împăraţi!

        Fata se apropie de împărat, scoase mâna dreaptă din cutele rochiei, i-o întinse şi zise:

        – Na! sărută şi fii fericit! Împăratul îi luă mâna, o aduse la gură, ş-odată începu să tremure.

        – Sărută! strigă fata. Împăratul scăpă paharul.

        – Sărută! Împăratul căzu pe scaun.

        – Sărută!

        Ca prin minune, toţi pieriră, ca şi cum n-ar fi fost nimic. De pe scaunul împăratului o umbră se ridică cu o coroană neagră în cap şi se făcu nevăzută, văietându-se.

        Şi tot, din palatul de marmură şi dimprejurul lui încremeni, aşa cum le apucă astă clipă din urmă, iar fata căzu jos.

        Mă apropiai de ea. Parcă era vie… cu ochii deschişi… privea fericit prin două lacrimi, prinse de gene ca două diamante.

        Când vrusei s-o ridic, o scăpai din braţe… avea două mâini în umărul drept…

        – Cum avea două mâini în umărul drept? Răsuflarea mi se oprise.

        – Cu firul de mătase îşi legase de mâna ei mâna ciobanului, răspunse bătrâna.

        – Şi ştii unde e acum?

        – Unde?

        – Nu ţi-aduci aminte de uşa cu lanţuri groase?

        – Ba da… am auzit un oftat năbuşit… Începui să tremur.

        – Ei, da…

        – Cine ofta?

        – Ea…

        – Cine… ea?… Capul îmi căzu în pernă.

        – Ea… n-a murit…

        – N-a murit?

        – Nu, doarme, doarme de-a pururi, gătită cu rochia albă de mireasă, întinsă pe o fâşie de catifea neagră. La cap îi ard două lumânări de ceară, adică nu ard, ci au împietrit aşa, cu două flăcări galbene. Şi din când în când se încearcă să ridice mâinile, şi nu poate, şi oftează lung şi năbuşit…

        – Brrr… ce frig e aici! Mai e mult pân’ să răsară soarele?

        – Ti-e frig? răspunse bătrâna, şi începu să mă mângâie pe obraji.

        Mâinile ei erau ca nişte sloi de gheaţă. Aş fi vrut să tac, dar gura mea, nu eu, o întrebă:

        – Dar umbra împăratului? Ce face umbra pe care am văzut-o intrând aici?

        – A… da… eu îi deschid. Cum intră, mă ia de mână şi ne ducem împreună până la poarta cu lanţuri. Îndată ce s-apropie, lanţurile cad şi răsună tot palatul. Uşa se deschide. Umbra îngenunche înaintea miresei, şi se roagă, se roagă, şi plânge, şi-i cere iertare. Fata doarme, uneori vrea să ridice mâinile, şi nu poate, şi oftează lung şi năbuşit. Când cântă cocoşii, dinspre ziuă, umbra se repede pe uşă afară, urlând. Uşa se închide, parc-ar trânti-o cineva, şi lanţurile se prind la loc.

        – Mai e pân’ la ziuă?

        – S-a făcut ziuă, răspunse bătrâna. Vrei să ne plimbam la soare? Deschisei ochii şi începui să mă închin. Era soare, lumină şi căldură. Ce binecuvântată e lumina după o spaimă aşa de lungă!

        Mă luă de mână şi plecarăm în grădina cu portocali. Ce miros, ce căldură, ce lumină! Înviorat, începui să mă gândesc la ceva, dar mi-era frică s-o întreb.

        – Ştiu la ce te gândeşti, zise ea uitându-se la mine.

        – Eu? Nu mă gândesc la nimic.

        – Ba da, te gândeşti cum de eu n-am pierit ca ceilalţi.

        – Aşa e…

        – Dar de unde ştii că nu sunt o umbră?

        – O umbră? Începu să-mi zvâcnească inima. Eram pe malul lacului.

        – Da, o umbră…

        – Nu se poate… nu m-ai mângâiat… nu ţi-am sărutat mâna?…

        – Vrei să vezi? Şi până să zic "nu", bătrâna mă luă în braţe şi sări cu mine drept în mijlocul lacului… Ah!… privii în sus… o mireasă, ca o năluca albă, se înălţa la ceruri… lumină… îngeri… apoi adânc… întuneric… adânc…

        Şi de-atunci nu m-am mai întors la palatul de marmură."

[...]

©Barbu Ştefănescu Delavrancea

" Împăratul se puse la masă, împreună cu sfetnicii săi. Mă chemă. Îmi dete o cheie şi o tipsie şi mă trimise, cu doi gealaţi, ca să aduc mâna dreaptă şi capul ciobanului cu fluierul în gură. Împăratul îngălbenise, se uscase, râdea cu hohote, bea mereu, şi de pe barba sa zbârlită curgeau picături de vin roşu ca sângele.
        Aiurită, mă coborâi cu gealaţii în beciul ciobanului. El, cum mă văzu, zise blând: "Ştiu de ce aţi venit". Şi îngenunche. Frumos şi blând, mai blând ca mieii lui, care jeleau pe marginea lacului.
        Gealaţii traseră paloşele. În zidul de la mijloc se auzi bătând de trei ori. Gealaţii se opriră. Domniţa începu să vorbească.
        – Tu eşti bine?
        – Da, răspunse ciobanul, dar tu?
        – Şi eu.
        – Ţie ţi-e dor?
        – Da, dar ţie?
        – Şi mie!
        – Da? ce aud zângănind?
        – Nimic, ţi se pare.
        – Nu e nimeni la tine?
        – Nimeni.
        – Ah! ce frumos vis am visat ast-noapte!
        – Ce?
        – Se făcea că ne iertase şi ne cununam…
        – Drăguţa mea, ţi se izbândeşte visul…
        – Când?
        – Chiar acum… Gealaţii ridicară paloşele şi îi cerură mâna dreaptă. Eu închisei ochii şi auzii un vâjâit. Mâna îi căzu din umăr pe tipsie, şi tipsia răsună. Sângele ţâşni.
        – Ce faci tu? întrebă domniţa de dincolo de zid.
        – Bine, răspunse ciobanul şi se târî în genunchi pân’ la zid. Cu stânga izbi de mai multe ori şi desfundă o gaură şi vârî mâna până-n umăr. Într-o clipă, gealaţii îi tăiară şi mâna stângă, apoi capul i se rostogoli în tipsie bolborosind.
        Căzusem în genunchi, ş-odată mi se păru că mâna stângă a ciobanului trece prin zid… şi auzii un ţipăt sfâşietor.
        Domniţa săruta, săruta mereu şi striga:
        – Spuneţi împăratului, spuneţi-i că vreau, vreau tot ce-o vrea el… să-i fiu tot, să-mi fie tot!
        Alergai şi spusei împăratului ce zisese domniţa. Împăratul porunci s-o gătesc ca pe-o mireasă şi s-o aduc la masă. Fata nu vru să iasă din beci până nu s-o găti şi nu voi s-o ajute nimeni ca să se îmbrace. Eu aşteptam la uşă. Ea îmi ceru un fir lung şi gros de mătase. Îi adusei firul şi rămăsei iar la uşa beciului.
        Ieşi… luminoasă ca o sfântă… Mâna dreaptă şi-o înfăşurase în cutele rochiei. Mi se păru că ascunde ceva.
        – Ce ai, o întrebai eu, ţi s-a umflat mâna?
        – Da, ast-noapte am bătut prea tare în zid, căci el adormise mai greu ca acuma.
        – Acuma doarme?
        – Da, acum doarme bine…
        Când intrarăm în sala de mâncare, toţi se sculară în picioare şi ridicară paharele pline.
        Împăratul făcu un pas, aduse paharul spre gură şi zise:
        – Dă-mi să-ţi sărut mâna, fericirea celui mai viteaz dintre împăraţi!
        Fata se apropie de împărat, scoase mâna dreaptă din cutele rochiei, i-o întinse şi zise:
        – Na! sărută şi fii fericit! Împăratul îi luă mâna, o aduse la gură, ş-odată începu să tremure.
        – Sărută! strigă fata. Împăratul scăpă paharul.
        – Sărută! Împăratul căzu pe scaun.
        – Sărută!
        Ca prin minune, toţi pieriră, ca şi cum n-ar fi fost nimic. De pe scaunul împăratului o umbră se ridică cu o coroană neagră în cap şi se făcu nevăzută, văietându-se.
        Şi tot, din palatul de marmură şi dimprejurul lui încremeni, aşa cum le apucă astă clipă din urmă, iar fata căzu jos.
        Mă apropiai de ea. Parcă era vie… cu ochii deschişi… privea fericit prin două lacrimi, prinse de gene ca două diamante.
        Când vrusei s-o ridic, o scăpai din braţe… avea două mâini în umărul drept…
        – Cum avea două mâini în umărul drept? Răsuflarea mi se oprise.
        – Cu firul de mătase îşi legase de mâna ei mâna ciobanului, răspunse bătrâna.
        – Şi ştii unde e acum?
        – Unde?
        – Nu ţi-aduci aminte de uşa cu lanţuri groase?
        – Ba da… am auzit un oftat năbuşit… Începui să tremur.
        – Ei, da…
        – Cine ofta?
        – Ea…
        – Cine… ea?… Capul îmi căzu în pernă.
        – Ea… n-a murit…
        – N-a murit?
        – Nu, doarme, doarme de-a pururi, gătită cu rochia albă de mireasă, întinsă pe o fâşie de catifea neagră. La cap îi ard două lumânări de ceară, adică nu ard, ci au împietrit aşa, cu două flăcări galbene. Şi din când în când se încearcă să ridice mâinile, şi nu poate, şi oftează lung şi năbuşit…
        – Brrr… ce frig e aici! Mai e mult pân’ să răsară soarele?
        – Ti-e frig? răspunse bătrâna, şi începu să mă mângâie pe obraji.
        Mâinile ei erau ca nişte sloi de gheaţă. Aş fi vrut să tac, dar gura mea, nu eu, o întrebă:
        – Dar umbra împăratului? Ce face umbra pe care am văzut-o intrând aici?
        – A… da… eu îi deschid. Cum intră, mă ia de mână şi ne ducem împreună până la poarta cu lanţuri. Îndată ce s-apropie, lanţurile cad şi răsună tot palatul. Uşa se deschide. Umbra îngenunche înaintea miresei, şi se roagă, se roagă, şi plânge, şi-i cere iertare. Fata doarme, uneori vrea să ridice mâinile, şi nu poate, şi oftează lung şi năbuşit. Când cântă cocoşii, dinspre ziuă, umbra se repede pe uşă afară, urlând. Uşa se închide, parc-ar trânti-o cineva, şi lanţurile se prind la loc.
        – Mai e pân’ la ziuă?
        – S-a făcut ziuă, răspunse bătrâna. Vrei să ne plimbam la soare? Deschisei ochii şi începui să mă închin. Era soare, lumină şi căldură. Ce binecuvântată e lumina după o spaimă aşa de lungă!
        Mă luă de mână şi plecarăm în grădina cu portocali. Ce miros, ce căldură, ce lumină! Înviorat, începui să mă gândesc la ceva, dar mi-era frică s-o întreb.
        – Ştiu la ce te gândeşti, zise ea uitându-se la mine.
        – Eu? Nu mă gândesc la nimic.
        – Ba da, te gândeşti cum de eu n-am pierit ca ceilalţi.
        – Aşa e…
        – Dar de unde ştii că nu sunt o umbră?
        – O umbră? Începu să-mi zvâcnească inima. Eram pe malul lacului.
        – Da, o umbră…
        – Nu se poate… nu m-ai mângâiat… nu ţi-am sărutat mâna?…
        – Vrei să vezi? Şi până să zic "nu", bătrâna mă luă în braţe şi sări cu mine drept în mijlocul lacului… Ah!… privii în sus… o mireasă, ca o năluca albă, se înălţa la ceruri… lumină… îngeri… apoi adânc… întuneric… adânc…
        Şi de-atunci nu m-am mai întors la palatul de marmură."





©Barbu Ştefănescu Delavrancea


 








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.