"..când Omul vorbește" - Mateiu Caragiale

"Dar încântarea începuse: omul vorbea...



Povestirea unduia agale, împletind în bogata-i ghirlandă nobile flori culese din
literatura tuturor popoarelor. Stăpân pe meşteşugul de a zugrăvi cu vorba, el găsea cu
uşurinţă mijlocul de a însemna, şi încă într-un grai a cărui deprindere o pierduse, până şi
cele mai alunecoase şi mai nehotărâte înfăţişări ale firii, ale vremii, ale depărtării, aşa că
amăgirea era întotdeauna deplină. Ca în puterea unei vrăji, cu dânsul am făcut în
închipuire lungi călătorii, călătorii cum nu-mi fusese dat nici să visez... omul vorbea.
Înaintea ochilor mei, aievea, se desfăşura fermecătoare trâmba de vedenii.

Străjuiau pe înalţimi ruine semeţe în falduri de iederă, zăceau cotropite de
veninoasă verdeaţă surpături de cetăţi. Palate părăsite aţipeau în paragina grădinilor unde
zeităţi de piatră, în veşmânt de muşchi, privesc zămbind cum vântul toamnei spulberă
troiene ruginii de frunze, grădinile cu fântâni unde apele nu mai joacă. Beteala lunii pline
se revărsa peste vechi orăşele adormite; pâlpâiau pe mlaştini văpăi zglobii. Puhoiul de lumini
poleia noroiul metropolelor uriaşe aprinzând deasupra-le ceaţa cu un pojar. De
funinginea şi de mucegaiul lor fugeam însă repede: la zare neaua piscurilor sângera în
amurg. Şi plecam să cunoaştem ameţeala aprigă a culmilor, lăsam în urma noastră
înflorite poiene, urcam prin brădet, adulmecaţi de şoapta pâraielor resfirate sub ferigi,
urcam, beţi de aerul tare, mai sus, tot mai sus. La picioarele noastre, între costişe pleşuve
şi dâmburi încomate de codri stufoşi, văile se aşterneau de-a lungul albiei şerpuite a
râurilor ce se pierdeau departe, în aburul câmpiilor grase. Un lung freamăt se înălţa ca o
rugăciune. În pacea singurătăţii nemărginite priveam în slavă rotirea vulturilor deasupra
negrelor prăpăstii, iar noaptea ne simţeam mai aproape de stele. Dar curând începea să
viscolească şi să geruie şi coboram către miazăzi, în ţinuturile cu dulci nume unde
toamna lâncezeşte până în primăvară, unde totul, suferinţa, moartea chiar, înveşmântă
chipul voluptăţii. Mireasma florilor de oleandru se aşternea amară deasupra lacurilor
triste ce oglindă albe turle între funebrii chiparoşi. Peregrini cucernici mergeam să ne
închinăm Frumosului în cetăţile liniştii şi ale uitării, le cutreieram uliţele în clină şi
pieţele ierboase, veneram în vechi palate şi biserici capodopere auguste, ne pătrundeam
de suflul Trecutului contemplându-i vestigiile sublime. Corabia aluneca încet între
ţărmurile lăudate ale mărilor elene şi latine; stâlpii capiştii în ruină răsăreau din crângul
de dafini. O grecoaică ne zâmbea dintr-un pridvor perdeluit de iasomie, ne tocmeam cu
neguţători armeni şi jidovi prin bazare, beam cu marinarii vin dulce în tractire afumate
unde jucau femei din buric. Ne ameţea forfoteala pestriţă din schelele scăldate în soare cu
legănarea molcomă a catartelor, ne fermeca lina tăcere din cimitirele turceşti, albul răsfăţ
al oraşelor răsăritene tolănite ca nişte cadâne la umbra cedrilor trufaşi, lăsam să ne fure
vraja albastră a Mediteranei până când copleşiţi de toropeala cerului său de smalţ şi
înnăbuşiţi de vântul Libiei, ieşeam la ocean. Spre miazănoapte, din jocurile umezelii cu
lumina, se isca pentru văzul uimit o nesfârşită desfătare. Razele piezişe dăureau viu
burhaiul, destrămau tortul brumelor în toate feţele curcubeului şi erau, la fel niciodată,
împurpurări grele în asfinţit, apoase străvezimi viorii şi sure în serile lungi de vară,
feerica strălucire a zorilor boreale deasupra nămeţilor de gheţari. Ne înturnam apoi spre
tropice, trăiam cu săditorii visul galeş al Floridei şi al ostroavelor Antile, pătrundeam, pe
urma „vănătorilor de orchidee”, în verdea întunecime a selbelor amazonului scăpărând de
zboruri de papagali. Nimic nu scăpa cercetării noastre lacome, descopeream guri de rai
pierdute pe întinsul oceanului paşnic unde, sub constelaţii noi, încrucişam îndelung, ne
îndrumam spre ţările mirodeniilor, spre leagănul civilizaţiilor străvechi, sărbătoream
ivirea primăverii la Ise, ne scufundam în tainica pierzanie a nopţilor chinezeşti şi indiene,
ne înfiora aromeala serilor pe apă la Bangkok. Vântul fiebinte alinta lin clopoţeii arginitii
ai pagodelor, înclina foile late de plibani. Uitam de Europa, din ea tot ce admirasem ne
părea acum atât de pipernicit şi de şters. Şi purcedeam mereu, în căutare de zări mai
adânci, de păduri mai bătrâne, de grădini mai înflorite, de ruine mai măreţe; mulţumire nu
mai aflam decât atunci când frumuseţea sau ciudăţenia făcea să ne credem pe tărâmul
visului; oricare ar fi fost însă minunăţia datorită jucăriei firei sau trudei omeneşti, mult nu
ne reţinea şi porneam iarăşi, străbăteam sumbre meleaguri şi râpoase singurătăţi, ocoleam
jalea pustietăţilor sterpe, groaza smârcurilor fetide ca să ne întoarceam cât mai repede la mare."

[...]

"...tăcea acum cu privirea pierdută în gol. De la un ceas, simţeam cum ceva greu
mă apăsa pe piept, îmi strângea tâmplele. Omul acesta deprins cu vântul iute de la larg,
cu mirosul salubru de vâsc marin, avea groază de ferestrele deschise şi trăia într-un aer
închegat, împâclit de fum, zaharisit de miresme grele. Târziu, flăcările lumânărilor
încremeneau ţepene şi, din când în când, se auzea scuturându-se cu un foşnet înnăbuşit
câte un trandafir."



©Mateiu Caragiale







Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.