Autor:emaanastasia
Adăugat de: emaanastasia
miercuri, 05 februarie 2020
PUTEREA TRĂIRII Un cântec se-aude din sufletul Lunii Și-altarele vieții răsună Pe-un petec de slove și altul de stele, Trecând prin visele mele... Pe palma de gânduri mai crește o notă Și vin licuricii grăbiți, Lovind în fereastră cu muzica sorții Pe anii de viață cârpiți... Noianul de gânduri se-mprăștie iute Mai iute, mai iute ca focul Și aud în minte un cântec perpetuu Când noaptea își poartă cojocul. Pe-afară-i dorm anii cu fruntea pe frunze Și nopțile goale stau bete Lăsând un sărut pe albele buze Când clipele vieții-s încete. Speranțele mele sunt vulturi de ape Cu alge de vânt la fereastră Și curg din trăire în suflet să-mi sape Cu forță de iarnă albastră. Ideea că frigul de vise îngheață; Mă poartă la țărmul de gânduri Și iar mă-nfășor în pulberi de ceață În primul poem printre rânduri. O lacrimă cade din tunetul clipei Adus pentru-a sorții podoabă, Pierind în ungherul din graiul aripei, Din el rămânând doar o boabă. Cămașa de vise mă strânge de brațe, Firesc... Mă ține captivă Și frigul continuu ar vrea să mă-nhațe, Dar lacrima-i este fictivă. Azi vin laolaltă pe aripi de stele Trei îngeri cântând de Pământ, Iar nopțile albe în visele mele Strălucesc - lumini de cuvânt. Pe fulgii de viață căzuți pe zăpadă Eu legăn arbuștii de gheață, Iar nopțile goale aleargă pe stradă Cu poftă nebună de viață. În casă zidesc dorințe albastre Cu-aripe de viață și moarte Și visele nopții se-nalță sihastre Luceferii sorții să-i poarte. Mi-e inima arsă de focul trăirii În gheața ce-mi crește în palmă Și iar îmi croiește din lacrima firii O mare ce pururi e calmă. Sub soclul de clipe rămâne uitarea Să sprijine valul de ape, Ținând o podoabă prin care, doar marea Își ține pirații aproape. Din viscolul alb se aude ninsoarea Cum curge pe cușma trăirii, Da-n glasul visării se simte candoarea Din noaptea cu trup al iubirii. Se stinge în sobă jăratecul clipei Și fulgii de nea cad pe umblet, Iar frigul se-agață de floarea de tei Culeasă de tine din zâmbet. Trăirea aceasta cu aripi deșarte Îmi pune cercei la ureche Pe viscolul vremii în care departe Cresc vise de nea în pereche. Prea vitrege vremuri pe trup îmi dansează Cu umbre de stele aprinse Și inima clipei în mine pulsează Cu flăcări din vise desprinse. Îmi arde în talpă călcâiul de sete Și urma rămâne aprinsă Pe pârtia vieții pe unde trec bete Fecioare cu pletele ninse. Fiorii albaștri, ruină și lapte, Mă-nalță pe aripi de noapte, Rupând patru, cinci ori șase, ori șapte, De slove rostite în șoapte. Din visele mele rămân doar aripe De gânduri și pulberi de stele Și nopțile albe ce pot să-nfiripe Din rime poemele mele. Din creștetul nopții și-a lumii chemare, Prin frunza purtată de vise, Se trec văpăi, văpăi, văpăi de uitare Pe clipele rămase nescrise. Puterea trăirii se zbate în sânge Și jarul din vis se-ntețește În noaptea în care lumina se strânge În trupul ce se nemurește. Afară o noapte se plimbă pe stradă Cu pași de mătase albaștri Prin focul de Lună ce are să cadă Cenuși de lumină din aștri. Puterea-i aprinsă îmi mângâie cântul De raze din Soarele tainic, Iar vulturii vremii se-aud dinspre gândul Ce-n versuri e pururea trainic. Vitralii crăpate reflectă-n răscruce Și-n fruntea dorințelor rar Cu-aripa de flutur ce-n spate aduce Trăirea de fildeș în dar. Dincolo de toate pe-o treaptă de gânduri Las pașii să zburde în mâini Și visele mele cu aripi de vânturi Sunt date ca hrană la câini. Cu degete triste cupolele nopții Se crapă la capăt de Lună Umplând o grădină cu visele sorții Ce-n timpul trăirii răsună. Cuprind o lumină în slova apusă Și-n setea de gânduri sihastre, Iar trupul se-nalță cu inima dusă În visele mele albastre. Miroase a ierburi cu gust de gutuie În clipa înfiptă în tină Și-a mere crețești în coji de lămâie Uitate în trup de lumină. Mă arde trăirea în jar de uitare Pe albe cărări provizorii, Lăsând în cămară un val de visare În gânduri ce vin iluzorii. Din brațul de stele cules din jăratec Lumină se face-n castani Și frunza se-nșiră în versuri molatec Trecând precum plugul prin ani. Fantome albastre cu ochi de ninsoare Pornesc liniștite pe stradă, Lăsând peste umăr un licăr de soare În ochiul de viață să cadă. Se-așterne tăcerea în burgul din tâmplă Și anii se cern sub sprânceană, Și pumnul se-nchide în timp ce se-ntâmplă Să cadă din suflet o geană. Cu palmele goale fantasmele-albastre Dansează în noaptea ce cântă, Pe ulița lumii cu aripi măiastre Purtate de-o inimă frântă. Cu tălpile-ncinse în sângele nopții Se duc somnoroasele clipe, Visând să ajungă în inima sorții Smulgând trei vieți din aripe. În peștera lunii răsună durerea Ce cântă pe aripi de stele, Gonind cu ecoul prin care tăcerea Coboară și-n visele mele. Frânturi de cuvinte se-aud galopând Prin timpul ce arde întruna, Lovind cu-o putere de viață flămândă, Cerând peste vreme arvuna. Vin păsări albastre cu aripi rotunde Să prindă trăirea-ntr-o gheară, Din palmele nopții cu vise profunde Voind din sânge să piară. Hipnoza apasă pe tâmplele mării Înfipte-n corabia verde Și somnul-l răsfrânge în inima zării, Și-n picurii nopții se pierde. Se-aude, se-aude cum valul de stele Cu aripi de suliți înoată În sufletul care trăirile mele Cu fructul tăcerii se-mbată. Puternice brațe rămân ridicate În lupta trăirii fierbinte Și-n somnul cu vise ieșit din cetate Se duc, se duc înainte. Aceeași livadă de vise necoapte Își leagănă frunza pe gânduri Și vuietul curge izvoare prin șoapte Sculptând un covor printre rânduri. Cu pieptu-nainte și tălpile goale Dansează pe masă o clipă, Pierind într-un cântec cu foșnet de poale În timpul ce-n inimă țipă. Înaltele-i note coboară-n grădină În straie de noapte pipite Și-n inima vieții se-așează-n surdină Livezi de timp înverzite. Cuvintele mele se-aud din verandă Din restul de aripi tăiate, Uitate în giulgiul curat de olandă Ascuns printre haine purtate. Trăirea aceasta - un murmur de gânduri, Alunecă albă pe ramuri, Cu pașii de gheață ascunși printre rânduri În focul ce arde la geamuri. Din goarnă se-aude cum sună pădurea Pe brazda de stele-nflorită Și-n inima vieții înfige securea În versul ce-mi este ispită. Poema-i poveste ce drumul își poartă Pe jarul de noapte și zi, Împinsă-n trăirea prea vie din soartă Prin anii albaștri - târzii. În raiul din suflet se plimbă și cântă Luminile albe din îngeri, Cu glasul cel dulce pe limba cea sfântă, Da-n noi se-nfiripă noi plângeri. În cosmosul vremii vedem doar durerea Ce zboară cu aripe moarte, Când tâmpla de veghe și-așterne puterea Crescută în ea, să ne poarte. Cu pași de argilă în luntrii de vreme Și degete scurte de viață; Azi lunec și eu la cel care geme În templul trăirii de gheață. Și focul mă arde și-aruncă din mine Cu flăcări aprinse demult, Aceleași nestinse și aprigi rutine La care mă-nchin ca-ntr-un cult. În note-nvechite ascunde-n ninsoarea Din cosmosul arderii mele, Cântându-mi la naiul în care prinsoarea Trăirii e-un arbor de rele. Dar îngerii vin botezându-mă iară Cu mirul cel fără de capăt, Din mine tot focul de gheață să piară Ca drumul spre Rai să-l recapăt. În Raiul acesta din mine e-un umblet De aripi albastre și albe, Ce-alină puterea trăirii din suflet Sub stelele cerului, dalbe. În mine și-n tine și-n orice trăiește E Raiul prea veșnic de îngeri, Ce cântă dând slavă când Domnul privește La trupul din care tot sângeri. Azi, prinde securea și taie arbustul Lipit de pomul de viață Și cântă cu mine, simțindă iar gustul De apa trăirii pe față. Și gustă din pâine și gustă din sânge Cu brațele calde și sfinte, Privind la zdrobirea ce trupul îți frânge Când Raiul din suflet se simte. Hai, prinde securea și taie arbustul Lipit de pomul de viață! Hai, cântă cu mine cu glasul din gustul De apa trăirii pe față! Și gustă din pâine și gustă din sânge Cu brațele calde și sfinte, Privind la zdrobirea ce trupul îți frânge Când Raiul din suflet se simte. În cosmosul vremii se-mparte durerea Trăirii cu aripi de ceară Și-n tâmpla de veghe se-așterne puterea Crescută în raiul de seară. Cu pași de argilă în luntrii de vreme Și degete scurte de viață, Alunec pe brațul ce vrea să mă cheme La templul trăirii de gheață. Dar focul m-așteaptă să ardă din mine Cu flăcări aprinse demult, Aceleași nestinse și aprigi rutine La care mă-nchin ca-ntr-un cult. El note-nvechite ascunde-n ninsoarea Din cosmosul arderii mele, Cântându-mi la naiul în care prinsoarea Trăirii e-un arbor de stele.
vezi mai multe poezii de: emaanastasia
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Adina Speranta
Gerra Orivera
stomff
andreionthepoetry
blacks
bragagiu
Criticul Blind
Luna se depărtează uşor de Pământ
Adevărul este prostia dusă până în pânzele albe! Caterina de Medici
”Poezia sa, în cea mai mare parte, deşi construită în note grave Cuvinte mari, abia atingându-se..., valery
Cultivare, cultură și împărtășire! Zidul de Mărgean, narcispurice
Scrierile poetului conțin informații atât despre motivele și Trilogia HISTORIARUM, nicu hăloiu
Cartea poate fi achiziționată de pe site: libris.ro Pelerin pe Calea Luminii - 101 sonete creștine, maria.filipoiu
Vă mulțumesc din suflet domnule Andrei Stomff, pentru minunata carte Zidul de Mărgean, Emilian Lican
vezi mai multe poezii de: emaanastasia
Detalii poezie:
Distribuie pe: