Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: XLVI

Lăsați-mă să plâng când asfințitul fuge
Prin ramuri încărcate de doruri ce ucid
Iar frunzele iubirii încep să se usuce
Și cad pe lutul rece. E noapte și mi-e frig!

Am să rup odată lanţul care viaţa mi l-a dat
Şi pe care mii de zile, ploaia-n lacrimi l-a udat,
Sclav al zilelor ce-s duse în tradiţii de demult,
Prizonier în lanţ sunt, vise doar în somn vin cu tumult!

La crucea Lui e-un cântec de pace şi lumină
Să-ţi duci durere-acolo.. şi să te speli de tină
De gândurile-amare.. de vorbe fără har
De vii.. primeşti Iertare.. şi-un cer fără hotar...

Războiul

Se-adună comisii și-ncep protocoale,
Guverne adoptă măsuri austere

*celor ce se-ntreabă de ce mai trăiesc*

ce să fac
moartea nu mă încape

Încet și grav, ne scurgem din clepsidră,
Secundele nu vor să să mai adoarmă,
Timpul ne este mistuit de marea hidră
A universului, ce-i veșnic în alarmă.

casele îşi duc la bun sfârşit
visările din noapte
fără să clipocească
vreo lumină

ocolesc băltoacele ploilor de vară
braț la braț cu sora cenușăresei
degetul piciorului stâng îmi sângerează
am încercat să port sandalele sfântului Pavel

Frunză verde si-o lalea,
Zborul meu e dragostea-
Flacăra care mă vrea
Să m-afunde-n foc de stea.

La umbra unui clopot vechi
Încă mai creşte iarbă gri,
Cu mărăcini, perechi-perechi,
Jilavi de ploi prea străvezii.