poetul nemuririi

Autor:nicu hăloiu


Adăugat de: nicu hăloiu

marţi, 04 decembrie 2018

poetul nemuririi
chemarea

el s-a născut să-și fie, eternul început,
tăcerea e-a lui mumă, tătâne-său e-un gând,
nicicând pe drumul său, vreodată n-a trecut,
mereu pe alte drumuri, el drumuri deschizând!

în liniștea din noapte, el cugetă, tăcut
așteaptă universul, în taină, să-i răspundă,
că însuși universul e-n mintea lui profundă
și însuși universul, din mintea-i, s-a născut!

când își așterne gândul, ies flăcări din cuvinte,
citește-adânc în stele și dincolo de vreme,
sub pana lui se-nșiră timpul de dinainte,
el nu plânge cu lacrimi, că-n lacrimi sunt poeme!

în fața lui o floare, își pierde vanitatea
culoarea ei pălește și frunzele-i se-ntorc,
parfumul lui e unic, e un parfum de foc,
un foc ce luminează etern, umanitatea!

sau foc ce luminează uman, eternitatea
poemul lui e viu, el cântă și respiră,
când tainic înflorește, razele-și răsfiră
și așa schimbă el, din nou, realitatea!

poetul nemuririi, nu e nemuritor,
sisifica-i corvoadă, e o pedeapsă blândă,
dar drumul lui diferă de fapt, de-al tuturor,
ca însăși nemurirea în el, să se ascundă!

poetul nemuririi nu scrie poezie,
ce face el acolo, e doar un fel de-a fi,
de fapt, chiar poezia, pe-acest poet îl scrie,
ca sufletu-i să nască, pe rând, noi poezii!

că s-a născut să-și fie, eternul început,
tăcerea e-a lui mumă, tătâne-său e-un gând,
nicicând pe drumul său, vreodată n-a trecut,
mereu pe alte drumuri, el drumuri deschizând!

când un poem se naște, acolo, între astre,
el își trimite raza, jur împrejur, încet
și-ncepe să se roage puterilor albastre,
să-i dăruiască și lui, un suflet, de poet!
......
atingerea

un strop de gând se pierde-n zare,
precum un val cuprins de mare,
e-un gând de dor, venit din astre
pe-ntinsul mărilor albastre,
de pe-o planetă neștiută,
printre alte mii pierdută,
care străbate universul,
poetului să-i fie versul.

vine cu vântul, de departe,
foșnind prin frunzele uscate,
și se-așează-apoi, încet,
pe-o tâmplă albă, de poet!

poetul, fără să știe,
singur, în trista lui odaie,
ia pana, desface-o foaie
și, plin de dor, începe-a scrie!

ușor, poemul prinde viață,
se duce seara, noaptea vine,
din versuri se aud suspine
și, se face dimineață.

stins, pâlpâie lumânarea,
poetu-și termină lucrarea,
lăsându-și tâmpla pe poem,
din sufletu-i ca un blestem,
un gând de dor străbate zarea
pe-ntinsul mărilor albastre
și se pierde, printre astre!

astfel, pe calea nemuririi,
pășește-atent, un muritor,
trăind chemarea dăruirii,
cerută de-un poem de dor!







vezi mai multe poezii de: nicu hăloiu


Detalii poezie:

  • »» Tema poeziei: Adevăr
  • »» Poezie de debut? nu
  • »» A mai fost postată pe acest site? nu
  • »» A mai fost postată pe alte site-uri? da
  • »» Vrei să fie analizată critic? da


Distribuie pe:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.