Imn frumuseții intelectuale - Percy Bysshe Shelley

I

Cumplita umbră a unei nevăzute
Puteri, plutește printre noi. Ne pare
Că bântuie cu-aripile-i ușoare
A noastră lume - vânturi neștiute
Cutreerând din floare-n floare, mute
Ca razele de lună după munți.
Spre inimile noastre-și face punți,
Cu armonii și colorit de seară,
Ca negurile pe sub cer întinse
Ca amintirea unei muzici stinse,
Sau ca un lucru cu atât mai drag
Cu cât nu-i taina-i dată în vileag.

II

Unde te-ai dus, o duh al Frumuseții
Care, cu mândrele-ți culori sfințești
Orișice gând sau forme omenești ?
De ce lași pradă golului și ceții
Această vale-a plângerii, a vieții ?
De ce nu-și țese veșnic bunul soare
Înaltul curcubeu peste izvoare ?
De ce se stinge tot ce îndrăgești ?
De ce visare, temeri, nașteri, moarte
Aruncă peste lume o neagră noapte ?
De ce urăște omul când iubește ?
De ce când speră, deznădăjduiește ?

III

Poeții și-nțelepții n-au primit
Nicicând din cer răspuns la întrebare.
De aceea ”Demon, ”Ceruri”, ”Arătare”
Sau vorbe goale-n care-i oglindit
Zadarnicul lor chin neizbăvit.
Sărmane vrăji, cu care nu putem
Să auzim ceva sau să vedem
Fără-ndoială, nu la întâmplare
Doar strălucirea-ți - ca pe culmi o ceață
Sau ca un cântec care prinde viață
Pe-o harfă mută, când adie-n vânt,
Dă vieții noastre adevăr și-avânt.

IV

Nădejde, dragoste, mândrie - iată
Se spulberă asemeni unor nori
Și reapar. Am fi nemuritori
Și-atotputernici - rază minunată
De-ai zăbovi în noi, chiar neaflată.
O, sol al patimilor care cresc
În ochii-acelora ce se iubesc,
Tu care ne hrănești al minții zbor,
Cum umbra - focul stins - o, nu pleca
La fel cum a venit și umbra ta,
Rămâi, căci dacă nu, tot pe potriva
Nădejdilor și vieții, moartea fi-va .

V

Când eram mic, umblam după stafii,
Treceam speriat prin încăperi ciudate,
Prin grote și castele ruinate
Sau prin păduri, în nopțile târzii
Nădăjduind cu morții a vorbi.
Rosteam acele vorbe otrăvite
Cu care ne-au fost mințile hrănite,
Dar vorbele-au rămas neascultate.
Și, cum visam la viața care crește,
La primăvara care se trezește,
Deaodată umbra ta mi-a răsărit
Și am țipat atuncea, fericit.

VI

Jurata-mi să-mi închin viața - ție,
Și mi-am îndeplkinit ăst jurământ.
Cu ochii plânși și inima bătând,
Chem duhurile orelor - o mie
Ce mi-au ținut prin nopți tovărășie
La vis, învățătură sau iubire.
Da, ele știu că nicio fericire
Nu s-a aprins în sufletu-mi flămând
Fără-a avea nădejdea că-ntr-o zi
Tu omenirea o vei dezrobi,
Dându-i, o frumusețe suverană,
Tot ce nu-mi poate spune vorba-mi vană.

VII

E ziua mai solemnă și mai clară
Când a trecut amiaza. Armonioasă
E toamna. Bolta pare mătăsoasă,
Cu-o strălucire neștiută-n vară,
Și nefiresc de limpede, ușoară !
O, fie ca puterea-ți ce, cândva,
A pogorât peste copilăria mea
Ca adevărul firii luminoase,
Să lumineze calea, înainte,
Aceluia ce te-a iubit fierbinte
Și care a - nvățat să se cunoască
Și-ntreaga omenire s-o iubească.


Traducerea poemelor Petre Solomon

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Percy Bysshe Shelley



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.