Natură Moartă - Patrícia Galvão (Pagu)

Cărțile sunt iar pe rafturi îndepărtate, rupte.
Stau suspendată de perete, ca un tablou.
Nimeni nu m-a mai tras de păr.
Îmi țintuiră un cui în inimă, ca să nu mă mișc
Străpunseră, nu-i așa? pasărea de pe zid,
Dar îmi menajară ochii;
Este adevărat că ei sunt inerți
ca degetele mele, în aceeași stare.
Versurile pe care voi fi putut să le scriu
se înspicară în cheaguri albastre
Ce monotonă-i marea!

Picioarele mele nu mai fac un pas.
Sângele meu plângând,
Copiii țipând,
Bărbații murind,
Timp alergând,
Lumini strălucind,
Case urcând,
Bani circulând,
Bani decăzând .
Iubiții trecând, și trecând,
Pântece explodând,
impuritate crescând.
Ce monotonă-i marea!

Încercai să-mi aprind din nou o țigară.
De ce nu mai moare poetul?
De ce inima se dilată?
De ce cresc copiii?
De ce această mare stupidă n-acoperă cu totul case?
De ce există-acoperișuri, inundații?
De ce se scriu scrisori și-există jurnalul?
Ce monotonă-i marea!

Sunt întinsă pe-o pânză ca o grămadă de fructe putrezite.
Dacă aș mai avea unghii,
Mi-aș îngropa degetele în acel spațiu alb;
Îmi toarnă o pulbere de sare în ochi;
Această mare, această mare nu se prelinge pe obraji.
Mi-e atât de frig și nu am pe nimeni ...
Nici măcar prezența corbilor.

traducere - g.Cristea


Natureza Morta

Os livros são dorsos de estantes distantes quebradas.
Estou dependurada na parede feita um quadro.
Ninguém me segurou pelos cabelos.
Puseram um prego em meu coração para que eu não me mova
Espetaram, hein? a ave na parede
Mas conservaram os meus olhos
É verdade que eles estão parados.
Como os meus dedos, na mesma frase.
As letras que eu poderia escrever
Espicharam-se em coágulos azuis.
Que monótono o mar!

Os meus pés não dão mais um passo.
O meu sangue chorando
As crianças gritando,
Os homens morrendo
O tempo andando
As luzes fulgindo,
As casas subindo,
O dinheiro circulando,
O dinheiro caindo.
Os namorados passando, passeando,
Os ventres estourando
O lixo aumentando,
Que monótono o mar!

Procurei acender de novo o cigarro.
Porque o poeta não morre?
Por que o coração engorda?
Por que as crianças crescem?
Por que este mar idiota não cobre o telhado das casas?
Por que existem telhados e avenidas?
Por que se escrevem cartas e existe o jornal?
Que monótono o mar!

Estou espichada na tela como um monte de frutas apodrecendo.
Si eu ainda tivesse unhas
Enterraria os meus dedos nesse espaço branco
Vertem os meus olhos uma fumaça salgada
Este mar, este mar não escorre por minhas faces.
Estou com tanto frio, e não tenho ninguém...
Nem a presença dos corvos.

Adăugat de: gabriel cristea

vezi mai multe poezii de: Patrícia Galvão (Pagu)