Paradigma meta-modernă - marin.mihalache

• S-a zis, și pe bună dreptate, că dacă reușești să inventezi o cursă de șoareci mai bună, oamenii vor face poteci până la casa ta să cumpere cursa chiar dacă s-ar întâmpla să locuiești în pădurea din vârful muntelui. Progresul în știință și tehnologie se măsoară după noutatea și eficiența descoperirii. Criteriile de evaluare ale creației literare și artistice nu sunt însă, s-au cel puțin n-ar trebui să fie aceleași precum sunt noutatea și progresul în știință și tehnologie, fiindcă nu totdeauna ceea ce se crează nou în artă este nepărat mai valoros decât ceea ce s-a creat înainte.

• Logica, funcțiile raționale ale omului tind spre cunoașterea conceptuală, iar intuiția spre cunoașterea sensibilă, creativă. Intelectul are nevoie de cele două modalități de cunoaștere pentru a-și putea întregi și transcende starea mentală naturală, pentru a putea asimila și sintetiza razele de lumină spirituală, energiile creatoare ale harului în caliciul florescent al arborelui cerebral în procesul de transfigurare a vieții lăuntrice, a raiului sufletesc. Pentru a deveni persoane integre, frumoase sufletește, înțelepte și înțelegătoare avem nevoie să ne îmbunătățim și să ne desăvârșim pe cât ne este cu putință atât capacitățile logice și raționale, dar și cele sensibile, suprasensibile și intuitive.

• Adevărul, binele și frumosul sunt virtuțile, calitățile, valorile inerente și perene ale Ființei. Niciuna din aceste categorii transcedentale, suprasensibile, teo-ontologice, nu pot fi înțelese separat ci trebuiesc concepute și contemplate unitar, în relație de interdependență, ca punte de legătură cognitivă rațională sensibilă și suprasensibilă între Ființă și ființe, între divin și omenesc.

• Cultura este un proces organic de continuitate și de discontinuitate, iar ceea ce este trainic în acest proces, nu este noutatea cu orice preț ci sunt valorile spirituale, morale și estetice, adică valorile perene ale adevărului, binelui și frumosului într-o unitate onto-teologică, unitate care transcende orizonturile și clasificările metodologice și didactice ale paradigmelor premoderne, moderne și post-moderne. De aceea pentru a rămâne cât mai aproape de duhul adevărului frumos și al frumosului adevărat cultura contemporană are nevoie mai mult decât oricând de o generație nouă de creatori, meta-modernă, de poeți, scriitori și creatori de artă care n-ar trebui să se preocupe neapărat și obsesiv să caute doar noul, mai ales în cazul când ceea ce se crează nou nu se deovedește a fi și tot atât de valoros decât ceea ce s-a creat deja. Ceea ce este valoros și peren în tradiția spirituală și culturală a lumii nu se învechește de fapt niciodată. Se poate turna în forme noi, dar tot ceea ce este făcut din aur tot aur rămâne.

• Fiecare epocă istorică trăiește într-o anumită stare de spirit care se reflectă cel mai bine în arta pe care o produce. Geniile creatoare, clarvăzătorii, profeţii şi poeţii inspiraţi au însă capacitatea de a intui și realitatea spirituală perenă care există ascunsă în partea umbrită a muntelui sacru, au harul de a vedea şi dincolo de etosul epocii ȋn care trăiesc, fiind capabili astfel să transcendă modele și modelele timpului. Nu oricine însă are în propria candelă a minții și a inimii suficientă lumină pentru a vedea mai departe decât cărarea pe care umblă cu proprii pași. Și atunci, dacă dorim să vedem mai departe ar fi poate mai înțelept să umblăm măcar o vreme pe cărarea bătătorită de înaintașii noștri vrednici de laudă. Cândva câțiva dintre creatorii de artă și de poezie de astăzi s-ar putea să fie chemați să ducă mai departe făclia culturii autentice și valoroase.

• La răspântia dintre cele două paradigme culturale contemporane, cea modernă și post-modernă, creatorul de frumos trebuie de acum să aleagă încotro merge, pe care cale o apucă. Dar trebuie să decidă din mers, nu are prea mult timp de gândit fiindcă ritmul de viață și nevoia de cunoaștere, cunoștințele omenești, cresc spectacular. Nu putem merge nici pe două cărări deodată, pe cea modernă și pe cea post-modernă, fiindcă astfel nu prea știm unde vrem să ajungem, sau dacă o să ajungem vreodată undeva anume. Există însă și a treia cale, alternativă, a confluenței, a sintezei creative, după modelul a două râuri care se unesc pentru a da naștere unui fluviu care apoi acumulează și depășește cantitativ și calitativ cele două râuri lăsate să curgă separat. Ambele râuri pot ajunge astfel mai repede și mai sigur la țărmul împăcării și al iluminării oceanice.

• Izvorul teologiei și al ontologiei, logica devenirii întru fiinţă, este poezia. Când izvorul poetic seacă se surpă şi fântâna, forma ideii; spiritul se retrage, devine norul cenușiu de pe cer, nu ploaia caldă a harului, onto-teologică. Teologia neinspirată și fără viziune transcedentală și sensibilitate poetică este aridă, abstractă, devine raționalism, îndoială filozofică şi metafizică, scepticism intelectual, agnostic și relativist. Atunci și cultura, tradiția vie, tulpina crescută din rădăcinile teologice, organice, se usucă. Spiritul se dematerializează, devine lumină orbitoare, precum un soare care se mărește în pragul extincţiei, umplând spațiul lăuntric, vidul existențial, dar cu lumină rece, luciferică. Ajungem să privim astfel pe cer și în noi la o lumină care demult a apus.

• Când omul renunţă la harul gloriei divine, frumosul transcendental se retrage din lume. Subiectivitatea, individualitatea, devin astfel principala preocupare, aspirație și obsesie narcisistă a omului fără niciun dumnezeu. Numai că lipsit de harul divin, de calitățile și de valorile pe care le văzuse și întrevăzuse cândva în Dumnezeu, omul desacralizat se trezește dintr-un vis frumos spre a trăi un coșmar dezlănțuit de puterile magice, demonice și instinctuale din inconștientul său. Aceste puteri nu-l pot salva pe om, ci scoase la suprafață, în conștient, transpuse în existenţă, în creație, aceste puteri magice din sinele omenesc sfârșesc prin a-l distruge pe om, a-l submina pe dinăuntru. Fără un liant spiritual statuia, chipul idolatru pe care și-l cioplește omul se descompune în nisipul mărunt al clepsidrelor din care a fost plăsmuit.

• Cultul urâtului este pustiire morală, consecință a unei crize spirituale acute, a miopiei și orbirii noastre spirituale. Atunci când stăm prea mult în întuneric este întuneric și în noi. Atunci când însă contemplăm lumina și gloria divină devenim asemenea cu obiectul și subiectul contemplației noastre; frumosul și sublimul dumnezeiesc ne luminează lăuntric și astfel ni se deschid și nouă ochi sufletești și spirituali prin care începem să vedem și frumosul din lume și din noi înșine. Sfinţii şi profeţii, poeţii Cuvântului, sunt binecuvântaţi şi cu harul şi darul de a vedea şi dincolo de vălul aparenţelor, de a arunca o privire în livada de cireşi înfloriţi din grădina edenului. Acolo unde năvăleşte lumina întunericul se risipește. Lumina s-a revelat lumii și întunericul n-a biruit-o.

• Sacrul ca și sublimul se pot consacra ori se pot desacraliza, se pot pângări, profaniza sau dimpotrivă se pot sfinți. Spiritul transcedental conscră, ispita nimicniciei, urâtul moral și estetic, neadevărul, desacralizează. Există în toate câte sunt, în cele văzute și în cele nevăzute, un flux peren, un proces de continuitate şi de descontinuitate, o intenționalitate inerentă de limpezire a apelor după ce au fost tulburate în lungul lor drum de la izvoare până la revărsarea în oceanul de lumină de dincolo de întuneric. De aceea bine ar fi totuși dacă s-ar putea să nu tulburăm intenționat izvoarele lin curgătoare ale creației doar de dragul de a face valuri.