Slutul - Nicolae Labiş

El a cântat din gură și coasă viața-ntreagă -
Din gură cu mult suflet, din coasă viers înalt.
Când cântecul din coasă îi ostenea făptura
Zicea din gură cântecul cellalt.

Noi toți avem curajul de-a ne gândi că poate
Ori mâine, ori poimâine, ori când vom fi pământ
Eforturile noastre ce trec ca niste frunze
Se vor mai pomeni prin vreun cuvânt.

Că-n zbuciumul vieții vom încrusta vreo urmă
Ce-o să se mai cunoască puțin și-n alt prezent.
Cel mai umil din lume tot crede că adună
Și că-ntr-o zi va scrie-un testament.

Precum noi toți, crezuse și lăutarul coasei...
Visa fânețe-ntinse, să aibă și să dea.
Trecea cosind prin iarba cu fulgere pe coasă -
Fânețele străine le cosea.

Visa copii, să-și vadă-n privirea-le privirea-i,
Având avere numai idealu-i prea deplin,
A refuzat ce-i ieftin, a vrut ce nu se poate,
A mângâiat copiii de străin.

Pe fața lui urâtă n-au pâlpâit săruturi,
Era holtei când fața-i urâtă s-a zbârcit,
Dar preschimba în glume durerea care-n suflet
Țipa amețitor și răgușit.

Când oamenii, ei singuri, au întristări destule,
La ce bun să-ți mai afle și chinu-ți arzător?
La ce, când lumea-i plină de jale, să adaugi
Și jalea ta la jalea tuturor?

Era cerut de oameni duminica, pe șanțuri,
Și pentru veselie și pentru melodii,
Cerut și săptămâna, căci îi era și coasa
Tot ageră, ca vorbele hazlii.

Se-nveselea norodul când i-auzea cuvântul,
Sorbeau cuvântu-i hâtru și mai cereau, cu jiind...
Îl pricepeau, cu simțul lor tainic, doar copiii.
Ei se-ntristau, de-l auzeau glumind.

Când a venit schimbarea atât de așteptată,
În colectiv găsindu-și loc propriu de cosit,
I s-a părut deodata că visele, uitate
Și-mbătrânite, au întinerit.

I s-a părut că totu-i aidoma ca-n vise -
Sclipeau fulgerătoare pe coasa lui scântei,
Glumea și-acum, iar seara, când l-ascultau, copiii
Nu se mai întristau, rădeau și ei.

Dar visele sunt vise, iar viața-i cu asprime:
Luând prin înșelare Puterea peste sat,
Hoți lacomi chefuiră, pe seama colectivei,
Și-și ridicară case din prădat.

A hotărât să-i frângă, să spulbere hoția,
Bătrânul cu figura de gânditor și slut.
Să însănătoșească minunea asta nouă
Ce-atâta o visase în trecut.

Și-a smuls mantaua glumei ce-i ascundea gândirea,
Dar oamenii cu gluma erau obișnuiți -
Rădeau ca și-nainte când el lovea cu vorba ...
Copiii îl priveau nedumeriți.

El, învățat o viață întreagă să renunțe,
Topindu-și renunțarea în caldul lui surâs,
Voia, acum să surpe tot ce-a clădit cu trudă,
S-arate niciodată că n-a râs.

Se spune că iubirea e mult mai greu simțită
Decât tăișul urii ce zăngăne pe scut.
Dușmanii colectivei ce-au ros-o înăuntru
L-au înțeles întăi și l-au bătut.

N-au bănuit sătenii motivele bătăii,
Dar toți, pe slut iubindu-l, tot satul s-a aprins.
Gândirea lor pe-ncetu a prins să se deschidă
Și cel bătut în luptă a învins.

Când oamenii veniră la patul lui de boală
Și cineva în tindă a chicotit nătâng,
Cu toți se supărară ca de-o necuviință
Și inimile și-au simțit că li se strâng.

El, temător, sub cerga de lână colorată,
Să le vorbească prinse cu glasul coborât,
Dar i-au răspuns cu grijă și gravi. Vorbeau din suflet,
Se-nseninase chipu-i mohorât.

A spus apoi o glumă, cu-adevărat o glumă,
Dar nu zâmbise, cu toții l-au crezut.
Atunci o bucurie sălbatecă-l cuprinse,
Fermecător sclipise chipu-i slut.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Nicolae Labiş



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.