Dans de odinioară - Nicolae Labiş

Cînd din sat am plecat
Aveam părul moale şi cîrlionţat;
Palmele îmi erau cupă şi cleşte,
Ştiam să înjur şi să rîd nebuneşte
Şi dacă beam la un han
De ochii satului doar o făceam.

Mă speria larma tramvaielor, vaerul,
înaltele blocuri şi aerul.
Mă gîndeam oare cum
Poţi trăi într-atîta pucioasă şi fum ?
Dar inima mea
Ca un clopot, şăgalnic în piept hohotea.

Mă mîngîiau fetele fără sfială
Aruncîndu-mi mere-aruncate în poală;
Fete cu care cînd azi mă-ntîlnesc
îşi şoptesc — şi nici ele nu ştiu ce-şi şoptesc.
Ori cu tîlc îşi apleacă privirile-n lut
De-mi dau seama, mirat, c-am crescut.

Mi s-au scuturat din păr firele de otavă,
Tramvaiele mă-ncîntă c-o muzică gravă,
Coşurile-şi cern spuza-n puzderie —
Vor să mă sperie — nu mă mai sperie,
De fum mi-i tot una — din zori pînă seara
Mi-afumă mustaţa, ţigara.

Doamne, cît m-am schimbat!
Parcă altfel plecasem din sat,
Pe-atunci parcă inima mea
Ca un clopot, şăgalnic în piept hohotea...

Nedesluşit acum îmi sună
Cînd a linişte, cînd a furtună,
Ori se preface-n duioasă lăută.
Ori fără pricină se strînge durută.

Şi totuşi în suflet rămîn
Acelaşi copil din căpiţa de fîn,
Căruia-i place să cînte, să-njure
Triluri şi vorbe acum mai mature.

Prietenă, haide, oraşu-şi aprinde
Stelele-albastre ca în colinde,
Zboară-avioane prin noapte cu stelele
Oraşul îşi suie trufaşe castelele,
Muzica sună acum mai amar
Decît stropul de vin nebăut din pahar.

Să dansăm amîndoi, să dansăm
Dansul copiilor care-au crescut
Flori plămădite din glii şi din ploi.
Să dansăm amîndoi, să dansăm
Valsul ciudat învăţat de curînd,
Cu inima-n piept speriată vibrînd
Să dansăm tremurînd, să dansăm
Ca şi cum i-am greşi cuiva să dansăm.

Adăugat de: mustang

vezi mai multe poezii de: Nicolae Labiş








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.