Pamânt - Nichita Stănescu

Care, cum a rostit cuvântul,
a dispărut cu noapte şi vântul
iar ochilor le-a mai rămas să vadă
doar urmele lor umede în zăpadă.

Unde s-au dus?
De ce s-or fi dus?
De ce au rostit cuvântul nesupus?
Departe de noi
între huile şi antracite,
gem stelele carului mare stâlcite.

O, nu rostiţi cuvântul acela ştiut!...
E iarnă în patima lutului mut
şi peste amurg a nins cu fulgi roşii,
groaznici fulgi roşii!


Tribuna, 1957

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.