Cântec la drumul mare - Nichita Stănescu

I
Motan m-aș fi dorit să fiu
cu gheare și mustețe lungi,
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
c-un ochi verzui și-un ochi căpriu

II
La ceasul când târâș-grăpiș
zăpada nopții se adună,
eu, cocoțat pe-acoperiș,
să urlu a pustiu la lună

III
Și atuncea șapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
și să mă-njure surd de Domnul
că le-am stricat, urlând, tot somnul

IV
De sus, din vârful săptămânii,
să le răspund rânjind scârbos:
Iubesc doar locul, nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os!

V
Și iarăși șapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna,
atât cât n-o apune luna

VI
…Motan m-aș fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare și mustețe lungi,
c-un ochi verzui și-un ochi căpriu

VII
Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc,
și tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc

VIII
Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un fiu
c-un ochi verzui și-un ochi căpriu…

IX
Iar când o fi uitat să mor,
pe trei butoaie ca decor
un fond acrit de vin să stea
la cârciuma din mahala

X
Și-un lăutar bețiv aș vrea să
își dreagă vocea c-un tușit…
Proptindu-se buimac de masă
să cânte fals și răgușit:

XI
„Hei, viață, viață, ieși din cort
și pune-mi-te iar pe danț…
…Te uită, zace colo-n șanț
motanul mort,
motanul mort…”


Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.