Amfion, constructorul - Nichita Stănescu

Aici, pe câmpul unde-n vechime zeii
n-au trecut decât călări,
unde pietrele-şi arată colţii albi, şi iarba
fuge speriată-n verzuiele zări,
îmi dau întâlnire cu tine, femeie
zveltă şi sălbăticită de frumuseţe,
înainte de răsăritul soarelui, când stelele
rostogolindu-se-nclină cerul într-o parte,
şi tu, venind,
de tine
doar un strigăt mă mai desparte.
Cele mai tainice
şi mai adevărate cuvinte de dragoste
ţi le spun, înainte de-a te zări.
Bat aerul cu toate valurile marii,
şfichiul lor răsuceşte copacii,
şi sepiile, şi rechinii, într-un dans de oglinzi.
Te aştept să-ţi desprinzi
trupul din iarbă, femeie.
Din umerii mei şi din întreaga mea putere
ţâşnesc două pantere, nemaivăzute pantere,
pe ape s-aştern, curcubee,
şi se fac viaducte şi poduri, curînd,
peste cai ferate lucind, peste trenuri trecînd.
Din pieptul meu arămiu,
vărgat în părţi de vite muşchiuloase,
aidoma vor ţâşni, mai tîrziu,

leii cu coame flocoase, în friguri, ca nişte explozii de aur vor ţâşni şi vor bate aerul şi se vor prăbuşi, şi se vor face temelii şi terasamente şi diguri.
Din coasta, zbătându-se ca o sabie, îşi va arcui în salt trupul lucios delfinul, din tot cârdul cel mai frumos, izbind cu coada aerul lichid.
Şi va coborî, incolacindu-se că un cercel, şi se va face zid şi se va face crenel.
Oh, pe rând, din genunchi, condorii vor izbucni în mănunchi, se vor roţi, luând văzduhu-n tăișe şi se vor aşeza şi se vor face acoperişe,
şi din gleznă, până-ai să te-arăţi, femeie, vor pleca şi animalele celelalte, lăsându-mi nerăbdarea împodobită
cu plante
Poate-am să-ţi par subţire ca licărirea, şi-n spatele meu, frenetic crescând, oraşul îţi va fura, în văzduh, privirea.
O, gingaşul, zveltul tău pas
legănat peste ierburi, printre colţii pietrelor!
A mai rămas un gutui,
şi un cais a mai rămas,

smulge-i şi du-i în piaţa circulară;
a mai rămas un prun,
şi-un arţar a mai rămas,
smulge-i şi du-i la-ntretăierile de drumuri;
a mai rămas un platan,
şi-un oţetar a mai rămas,
smulge-i şi du-i pe cheiul cu poduri!
Mi-a mai rămas şi-un ram de tei.
ÎI vrei, stăpâna mea, îl vrei,
aici, pe câmpul unde în vechime zeii
n-au trecut decât călări,
unde pietrele-şi arată colţii albi, şi iarba
fuge speriată-n verzuiele zări?

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.