Nelu Preda - creaţii proprii

E-atăta primăvară-n noi,
Când seva stă să izbucnească
Făcând copacii să-nflorească,
Și ne-nfioară pe-amândoi.

Ți-am ridicat altar din amintiri,
Azi nu mai ești, dar parcă ești mai vie,
De-aceea scriu această poezie
Ce-i închinată fostelor iubiri.

Să nu mă uiți, chiar dacă deodată
Iubirea ce a fost s-a spulberat
Fusese-așa frumos și e păcat
Să nu ne mai vedem câteodată,

Sunt suspect de iubire, e de-ajuns să te văd
Iară inima-mi bate tot mai des și-ntrevăd
Cum ar fi ca să fim împreună noi doi
Solidari, îmbătați de cuvinte și ploi,

( Tatălui meu Nicolae Preda)
De-ai mai trăi, tăticule mi-aș face
Timp să petrecem molcom amândoi
Căci niciodată n-a fost pentru noi

Nu pot să fur, să mint, să-njur
Iar când îi văd pe alți-n jur
Cum fură cu nerușinare
M-apuc-o sfântă indignare,

Să fie destinul un dat intangibil
Ursit de la naștere, trăit mai apoi?
Sau totul în viață depinde de noi
Voința și crezul fiind indestructibil?

Speranța nu moare, renaște mereu
Mai vie, mai trează cu cât ni-e mai greu
Ne ține în viață când tot se destramă,
Ghidându-ne pasul ca tată și mamă.

Cât te iubesc, aproape că mă doare
Departe fiind la tine de gândesc,
Îmi mângâi sufletul atâta de firesc
Și alta nu-i ca tine azi sub Soare.

Un lucru rar, neprețuit, prietenia nu-i o toană
Și nu se-njgheabă ”pe genunchi”, e o coloană
Clădită-n timp și cu răbdare cu încredere
Ce-i dobândită doar prin fapte și accedere