Când mi-ai pictat cerul cu chipul,
simțeam un efemer voiaj al
frumuseții.
Nu era briza vernală,
cea care-ți împinse părul
către far,
nici cânturile marinarilor orfani
vagabondând sub valuri,
ci balsamul blând al
tinereții.
Când mi-ai sărutat tâmpla cu gâtul,
revelam că ne vom întâlni
în poeme.
Fruntea ta, vulnerabilul și gleznele
perfectă imperfecțiune -
toate îmi cerșeau fluidele.
Dar eu am preferat să te pictez,
cum tu mi-ai pictat cerul cu chipul;
în sufletul tău să-mi adăpostesc
sufletul bătrân.
vezi mai multe poezii de: clarice
Detalii poezie:
Distribuie pe: