XVI - Mircea Ivănescu

Nopţile de iarnă, în copilărie - cu plapuma ridicată
mult, peste obraji - şi obrajii în pernă - şi atâta de bine, ştiind
că afară e viscol, zăpada izbind moale în geam -
şi înăuntru, întunericul cald - şi somnul pufos,
ca o zăpadă caldă, răsfrântă în oglinda lăuntrică,
unde credeam că se vor răsturna mereu toate cele de afară,
să le fac ale mele - fără altă putere decât aceea
pe care eu să le-o fi lăsat - somnul începător,
şi aşezându-mi frumos plapuma, şi spunându-mi -
" te-ai cuibărit aici " , - şi pe urmă pleca -
dar numai până alături, şi ştiind-o acolo, - şi mie
aici, singurătatea fiindu-mi aproape - ca şi zăpada caldă şi moale
a somnului - şi nu-mi era frică de ea, doar că veneau
visele, uneori, şi mi se făcea somnul întreg un urlet,
şi mă deşteptam cu spaima aceasta, pe care acum
o ştiu atât de bine, că nici nu mai este spaimă.
Acuma, iarna, mă cuibăresc tot astfel, cum pot eu
mai bine - şi nici nu mă mai sperie visele rele,
şi mi-e egal dacă ninge afară, sau este o iarnă
uscată.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Mircea Ivănescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.