Ce întâmplare - Mircea Ivănescu

dar dacă deci nu poți să le faci, întâmplările,
perpendiculare peste lipsa de anecdotă din tine,
poți să vorbești mereu despre ele - (ca și cum ar fi
mai multe, nu una singură, aceeași, în care
sunt doar două personaje, oprite la intrarea
într-un gang, pe o stradă îmbătrânita, și după caz
e noapte, și ninge, și în lumina becurilor din mijloc
sunt fațadele ca într-o gravură dintr-o carte cu basme germane,
sau e amiaza înaltă - și soare - și casele sunt cu ferestre baroce,

cum se cuvine în orașele italiene supuse austriei imperiale, și el o ține de mână, și ea vrea să fugă, și îi vorbește fărâmicios - și nu este, firește, nimic adevărat într-o scenă ca asta. să continue, adică - doar amintirea care vrea să facă o întâmplare aici, și nu reușește), și drumul de la acea clipă în gang până la amintirea ei - asta e întâmplarea.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Mircea Ivănescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.