Așteptându-l pe tata Goriot mai bine să ne ducem întâi la bibliotecă - Mircea Ivănescu

facem ca în piesele noastre - înclinăm
prisma această care e timpul lăuntric, așa cum noi
îi dăm preț - și ne desfacem în mai mulți, unii
adevărați - și, ca acela care voia astfel să-și economisească
drumul la țară - unde-l aștepta logodnica - ne gândim
să lăsăm eul nostru cel mai de preț - adevărat - să rămână,
asemenea unui gândac uriaș în pat - și alții să-i luăm
cu noi - căci acuma noi ne gândim să-i facem o vizită
de reprezentare - (lumea este reprezentarea mea - și asta
am înțeles-o noi pe scara pe care va trebui s-o urcăm acum, căci cu
adevărat îi vom face ei vizită) - și deci îl rugăm pe unul din noi să ne însoțească -și el acceptă, spunându-ne că va ști să ne prezinte în așa fel încât să o facă pe ea să surâdă - și el însuși surâde spunându-ne asta.


și deci mergem - preludiul e doar o singură frază, legănându-și încheierile peste chipuri,
vorbe, contururi, în care despre ea se vorbește, și ca în visele rele ne spune că
trebuie să străbatem alte coridoare, și alte încăperi, și alte glasuri au să ne spună ce se cuvine să facem să ajungem la ea, și să ajungem - (după ce am deschis atâtea uși încât dacă am fi într-un roman gotic ne-am spune că ne facem rondul - prin săli întunecoase, lăsând zăngănituri de lanțuri după noi, să o facem să iasă cu sfeșnicul în mână și
aurindu-i-se chipul ca o icoană cu îngerul care să mântuie de blestem clădirea asta în ruină a gândurilor noastre în care o ținem închisă - și atunci

acesta din noi care ne însoțește să-i răsară deodată alături de cercul de
aur
al lumânării - și ea să surâdă recunoscându-l).
și ea ne vine întru întâmpinare, și e
fața ei în aur iluminată - și ne surâde - și ne ridicăm ochii
spre ochii ei - (și, uite nu putem acuma să spunem
ce culoare are liniștea năpădindu-ne când ea ne privește,
și ne dă adevăr în lumina neștiută a privirilor ei).și e ca și cum am
atrage-o
într-o încăpere mai la o parte - și acolo ea să-și ridice
fața în lumină - și este de aur fața ei - și celălalt - adevăratul -
partea diavolească din noi - să se așeze confortabil pe masă,
și legănându-și picioarele să-i vorbească meșteșugărit - și ea, surâzând
abia, să-l privească - numai chinuitor de arareori lunecându-și
privirea spre noi - așa cum stăm la marginea cercului
pe care-l închipuie miniatura aceasta - sau dimpotrivă plimbându-ne
morocănoși printre dulapurile cu pătrate mici de vreme încremenită,
și mormăindu-i despre nici nu știm ce, încercăm să-i tragem privirile
către noi - și ea ascultăndu-l, și aici ne trezim , și se destramă
grăbit scena aceasta și rămânem descumpăniți privind doar lumina de
soare
peste un perete unde nu se răsfrâng răsfrângerile prismei pe care
nici nu ne mai e la îndemână să o aplecăm acuma.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Mircea Ivănescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.