Omogenitate spațială - Mircea Eliade

"Pentrul omul religios, spatiul nu este omogen, ci prezintă rupturi si spărturi; unele portiuni de spatiu sînt calitativ diferite de celelalte. „Nu te apropia aici“, îi spune Domnul lui Moise, „ci scoate‑ti încăltămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pămînt sfînt“ (Iesirea, 3, 5). Există asadar un spatiu sacru, deci „puternic“, semnificativ, si alte spatii, neconsacrate, lipsite prin urmare de structură si de consistentă, cu alte cuvinte amorfe. Mai mult: pentru omul religios, lipsa de omogenitate spatială se reflectă în experienta unei opozitii între spatiul sacru, singurul care este real, care există cu adevărat, si restul spatiului, adică întinderea informă care‑l înconjoară.

Trebuie spus că experienta religioasă a spatiului neomogen este primordială si poate fi omologată unei „întemeieri a Lumii“. Nu este nicidecum vorba de o speculatie teoretică, ci de o experientă religioasă primară, anterioară oricărei reflectii asupra Lumii. Constituirea Lumii este posibilă datorită rupturii produse în spatiu, care dezvăluie „punctul fix“, axul central al oricărei orientări viitoare. Cînd sacrul se manifestă printr‑o hierofanie oarecare, nu se produce doar o ruptură în spatiul omogen, ci si revelatia unei realităti absolute, care se opune non‑realitătii imensei întinderi înconjurătoare. Manifestarea sacrului întemeiază ontologic Lumea. În întinderea omogenă si nemărginită, unde nu există nici un punct de reper si nici o posibilitate de orientare, hierofania dezvăluie un „punct fix“ absolut, un „Centru“.

Se poate asadar vedea cum anume descoperirea, adică revelatia spatiului sacru, are pentru omul religios o valoare existentială; nimic nu poate începe, nimic nu se poate face fără o orientare prealabilă, si orice orientare presupune dobîndirea unui punct fix. Iată de ce omul religios s‑a străduit să se aseze în „Centrul Lumii“. Ca să trăiesti în Lume, trebuie mai întîi s‑o întemeiezi, si nici o lume nu se poate naste în „haosul“ spatiului profan, care este omogen si relativ. Descoperirea sau proiectia unui punct fix — „Centrul“ — echivalează cu Facerea Lumii; exemplele ce urmează vor demonstra cît se poate de limpede valoarea cosmogonică a orientării rituale si a construirii spatiului sacru.

Pentru experienta profană, spatiul este, dimpotrivă, omogen si neutru; nu există nici o ruptură care să determine deosebiri calitative între diversele părti ale masei sale. Spatiul geometric poate fi împărtit si delimitat în orice directie, dar structura sa nu determină nici o diferentiere calitativă si nici o orientare. Conceptul de spatiu geometric, omogen si neutru nu trebuie nicidecum confundat cu experienta spatiului profan, care se opune experientei spatiului sacru, singura care ne interesează în acest caz. Conceptul de spatiu omogen si istoria acestui concept (cunoscut în gîndirea filozofică si stiintifică încă din Antichitate) reprezintă o altă temă, pe care nu ne propunem s‑o abordăm. Subiectul cercetării noastre este experienta spatiului, asa cum este ea trăită de omul religios, de omul care respinge sacralitatea Lumii, asumînd doar o existentă „profană“, purificată de orice presupozitie religioasă.

Această existentă profană nu se întîlneste niciodată în stare pură. Oricare ar fi gradul de desacralizare a Lumii la care a ajuns, omul care a optat pentru o viată profană nu reuseste să abolească total comportamentul religios. Pînă si existenta cea mai desacralizată păstrează încă urmele unei valorizări religioase a Lumii.

Ne vom mărgini deocamdată să comparăm cele două experiente: cea a spatiului sacru si cea a spatiului profan. Implicatiile celei dintîi sînt, după cum s‑a văzut, dezvăluirea unui spatiu sacru care permite dobîndirea unui „punct fix“, orientarea în haosul omogen, „întemeierea Lumii“ si trăirea reală. Dimpotrivă, experienta profană mentine omogenitatea si deci relativitatea spatiului. Orientarea adevărată dispare, deoarece „punctul fix“ nu mai are un statut ontologic unic, apărînd si dispărînd în functie de nevoile zilnice. De fapt, nu mai există nici un fel de „Lume“, ci doar niste fragmente ale unui univers sfărîmat, o masă amorfă alcătuită dintr‑un număr infinit de „locuri“ mai mult sau mai putin „neutre“, în care omul se miscă, mînat de obligatiile unei existente integrate într‑o societate industrială.

Si totusi, în această experientă a spatiului profan continuă să intervină valori care amintesc mai mult sau mai putin de lipsa de omogenitate care caracterizează experienta religioasă a spatiului. Mai există locuri privilegiate, calitativ deosebite de celelalte: tinutul natal, locul primei iubiri, o stradă ori un colt din primul oras străin văzut în tinerete. Toate aceste locuri păstrează, chiar pentru omul cel mai nereligios, o calitate exceptională, „unică“, pentru că reprezintă „locuri sfinte“ ale Universului său privat, ca si cum această fiintă nereligioasă ar fi avut revelatia unei alte realităti decît aceea la care participă prin existenta sa de zi cu zi."

©Mircea Eliade

vezi mai multe texte de: Mircea Eliade