Vis (versiune completă) - Mihai Eminescu

Plutesc pe râu – pe pânza-i plană,
Pe păduri vineți de cristal,
În urmă-mi noaptea dumbrăvană,
Nainte-mi domnul cel regal.

Căci pe o insula ferice
Se-nalță cupola de bronz,
A lui coloane nalt-antice
Sub norii nopții mari și blonzi.

Mă urc pe scări, intru-năuntru:
Tăcere – de-aud al meu pas,
Se-nalț-frumoase, lucesc mândre
Chipuri de sfinți p-iconostas.

Și-n turla mare doar străluce
Un singur sâmbure de foc
Ce luminează sub o cruce
Și naște umbre-n orice loc.

Șinumai sus, din cor, apasă
Un cântec trist, prin stâlpii reci,
Ca o cerșire tânguioasă
Pentru repausul de veci.

Si-n tactul muzicei ce-ntreabă
Iesi încet un chip ca-n somn,
Cu o făclie-n mâna slabă,
C-o lungă mantie de domn.

Si când mă uit în a lui față
Cu ochii-nchisi, căzuți în fund,
Cu o slăbire lungăreață,
Cu buze vineți strâns profund.

Ah! îl cunosc ăst chip ce trece,
Ăst sân de marmură pălit.
Ce cald-ai fost și cum esti rece,
Tu dulce înger ce-am iubit.

Când mi-ai murit tu? Cum se poate
Să nu o știu că nu mai esti?
Visez? Sau moartă ești, iubită,
Sau ambii-n groapă visăm morți?

Esti moartă tu? Sunt mort în groapă ?
Te văd ca-n vis, o dulce stea?
Trăim în lume? Este lumea?
Sau e o viziune-a mea?

Ce este lumea? Sclav si rege…
Închipuiri a lumei sorți,
Căci viața-ntreagă-a lumii-ntrege
Un vis e al eternei morți.

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.