Sus flamura, jos masca! - Mihai Eminescu

[7/19 ianuarie — 9/21 ianuarie 1870]


 “După faimoasele critice, în sine bine scrise, ale d-lui Maiorescu, trebuia neapărat să iasă la lumină şi o şcoală a sa de partizani care, minus spiritul de-o fineţă feminină şi minus stilul bun şi limpede al d-sale, să aibă şi ea aceleaşi defecte ce le are părintele, aceeaşi ridicare la nivelul secolului al 19, acelaşi aer de civilizaţiune şi gravitate cari din nenorocire sunt numai o mască ce ascunde adeseori numai foarte rău tendinţa cea adevărată şi ambiţiunea personală. Asemenea cum Kant cu sistema lui filozofică a ridicat ca din nimica o oaste de ex- şi aplicatori ai săi, tot aşa, în analogie, după criticele numitului domn trebuia să, se ivească o şcoală întreagă de critici sau criticastri; singura diferinţă dintre amândouă şcoalele e doar asta, ca partizanii lui Kant ştiau d.e. că baronia nu aduce de moştenire ştiinţa sau geniul şi că nu e destul ca să aibă cineva un privilegiu — chiar cu pajere mpăratească fie — pentru ca să aibă la dispoziţiunea sa imperiul cel vast al ştiinţei şi lumina cea curată a criticei filozofice. Adepţii şcoalei române de filozofie sunt cu mult mai încrezuţi şi mult mai nejenaţi; baronia şi nimbul poetic sunt un drept nu la critică, ci până şi la batjocură, până şi la persiflagiu asupra acelora cari ar avea cutezarea de a fi de-o opiniune contrarie. În locul nihilismului sincer adeseori şi onest al unora din autorii noştri, cari poate nici nu pretindeau altceva de la public decât ca să li cedem onoarea de-a fi autorii noştri nesalariaţi, s-a ivit acuma alt nihilism — cel savant şi pretenţios care, uitându-se cu despreţ din fruntea şi prin ochii secolului asupra a toţi şi toate, se crede la nivelul învăţaţilor (analog al politicilor) din Germania sau Europa civilizată pentru că a învăţat, sau mai bine n-a învăţat, în şcoalele de pre acolo.


În cazul de faţă avem a face cu unul din avangardele celor mulţi cari vor urma, adecă; cu o broşură a unei avangarde intitulată deplin astfel: Puţine cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina de D. Petrino (Cernăuţii, 1869. Tiparul lui Bucoviecki şi Comp.). Introducerea broşurei e în poezie, recte în versuri. Întâi poezia ! Cu inima zdrobită, autorul plânge în strofa întâia că nimeni nu alină durerea dulcei Bucovine, ci o lasă pradă minciunelor celor turbate cari încep cu ,,uae " şi se sfârşesc în „ciuni". în strofa a doua, autorul face pe român negru şi pe vânzătorul Iuda 'l face rumân. Iară bine ! Strofa a treia, de clasică ce e, nu putem să nedreptăţim publicul şi să nu i-o redăm. Ea sună:


Să piară, în Leptura-i rumânul papă-lapte,


Iar tu, o Bucovină, citind a ta dreptate,


În munţi, în văi, în codri, acolo vei simţi


C-al României soare el nu-ţi va asfinţi.




Iacă o strofă în care un om de merite (mort, nota-bene, pentru că dac' ar fi fost viu cine ştie dacă autorul ar fi cutezat-o) merită de la mai mult decât sumeţul poet linguşitoarea apostrofă de papă-lapte; o strofă în care dreptatea (în loc de: adevăr, realitate) se citeşte 'n munţi, şi asfinţitul soarelui nu se vede, ci se simte. Fiindcă în strofa a patra poezia trebuia să culmineze, apoi vine şi Ştefan, umbra cu glasul răsunător, şi zice în limba românului popor următoarele vorbe, pe care Ştefan, pe când trăia, sigur că neci le visase, — uite-le 'ntregi acele cuvinte profetice;


 


În libertate este frumosul ideal


Deci calcă, în picioare glodul confaesunal!


 




Aceste două şire nu sunt importante numai din puntul de vedere al glodului confaesunal cu care se 'mbală gura lui Ştefan cel Mare; ci încă şi din acela că pune broşura toată în lumina ei adevărată şi arată scopul cel adevărat al ei. Autorul se vede partizan al unei libertăţi care, mulţămită simţului celui sănătos al bucovinenilor, va rămânea pentru ei un ideal etern nedorit; şi apoi manifestă o ură cumplită şi strivitoare contra glodului confaesunal, adecă confesional. Şi de ce autorul e inamicul ideii confesionale, a acelora adecă cari pretind şi ţin la aceea ca şcoalele din Bucovina să rămână confesionale?


— Pentru că autorul e la nivelul secolului al 19, ni va răspunde vreun sărman neiniţiat în misteriele faptelor ce se ţes în Bucovina.


— O nu, nu domnilor, cauza e cu mult mai joasă de cum o credeţi d-voastră. Se ştie, când e vorba de cauza confesională în Bucovina, pe a căreia agitatori unii îi combat şi-i blamă, se ştie că ea nu e decât cauza averilor naţiunei româneşti din Bucovina, că naţiunea, sub numele de confesiune, e proprietara de drept a unor averi întinse, că confesiunea e garanţia dreptului şi numele în care te baţi şi că, apărând confesiunea, proprietara de fapt a averilor, aperi averile drepte din moşi-strămoşi ale naţiunei, pe cari domnii politici pe picior mare ar vrea să le vadă secularizate, deşi secularizarea, de ar fi posibilă, nu e decât în dreptul guvernului României. Ştiu eu că domnii o văd că aşa este şi că numai ambiţiunile şi şansele ce li prezintă viitorul în spe şi federalismul monstruos ce-l proiectează unii din slavi îi fac să nu vadă că aşa este. Ştim noi că sunt domni cari odată erau pentru unirea strînsă a Bucovinei cu Viena, pentru ca domnia - lor , capacităţile cu stemă 'n frunte, să-şi poată preîmbla mândria baronească prin lumea cea mare sau pe jumătate mare (demi-monde) a Vienei, cu aerul cel mai diplomatic şi mai aristocrat din lume. Ştim asemenea că tocmai aceia ar voi azi anexarea poate la Galiţia — la juna Polonie — pentru că li se prezintă din nou ocaziunea de-a se amalgamiza domnia - lor baronii cu conţii vechi şi cu familiele ruginite polone. Din fericire puţini dintre boierii Bucovinei sunt coprinşi de această ameţeală. Boierimea Bucovinei, demnă de toată stima şi încrederea, a ştiut şi va şti să fie totdeuna în fruntea naţiunei din a căreia sân puternic s-a ridicat; dar cumcă asemenea visuri esist e fapt; cumcă ele însă nu se vor realiza niciodată o promitem pe conştiinţa viguroasă a Dietei Bucovinei, pe a căreia delegaţi nici ridicolul ce li se aruncă-n faţă, nici duşmănia guvernului nu-i va opri de-a vorbi deocamdată poate defectuos, dar totuşi numai româneşte, de-a simţi însă cu atâta mai bine şi etern româneşte. Dumnezeul mulţimilor însetate de dreptate a început să adieze cu sufletul său de foc şi prin flamurele noastre. Sus flamura, jos masca!


Dacă acuzaţiunea ce li s-a făcut prin rândurile de mai sus e nedreaptă, e treaba dumnealor ca prin fapte, nu prin vorbe, să dovedească contrariul."


[ … ]


[7/19 ianuarie — 9/21 ianuarie 1870]


 


Testament politic / Publicistică


 


[Fragment selectat – “O scriere critică”]


 


 


©Mihail Eminovici(Eminescu)


vezi mai multe texte de: Mihai Eminescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.