În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri
Erau copile albe cu părul blond și des
Și coborînd pe rază țara lor de misteruri
În marea cea albastră se cufundau ades;
Când basmele iubite erau înc' adevăruri,
Când gândul era pază de vis și de eres,
Era pe lumea asta o mândră 'mpărăți
Ce - avea popoare mândre, mândre cetăți o mie.
Domnea în ea atuncea un împărat prea mare,
Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea
Și mâna lui sbârcită, uscată însă, tare,
A țărilor lungi frâuri puternic le ținea.
Și țările 'nflorite și 'ntunecata mare
La glasul lui puternic gigantic se mișca.
Dar nu se miră lumea de brațu-i ce supune,
Ci de a lui adâncă și dreaptă 'nțelepciune.
În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară,
Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond,
Cu arcuri ce-și ridică boltirea temerară,
Cu stele, ca flori roșii pe - albastrul ei plafond,
Cu arbori ce din iarnă fac blândă primăvară
Și 'ntind umbre cu miros pe-a salei întins rond,
Acolo sta 'mpăratul... — boierii lui de sfat —
Pe tronu-i de - aur roșu sta mut și nemișcat.
Ca aripe de lebezi mari, albe, undoioase,
Pletele argintoase pe umerii-i cădea
Și barba lui cea lungă pe piept îi cădea deasă,
Dar ochii, stele negre, întunecați sclipea;
Sprîncenele-i bătrâne se 'ntunecau stufoase,
În mână sceptru de - aur , povara lui cea grea,
Pe fruntea lui cea ninsă de aur diadem —
Părea c'așteaptă-a morții întunecos problem.
Boerii dimprejuru-i pe scaune de - onoare
Păreau că-s zile stinse pierdute în trecut,
Cu fețele lor palizi ca raza cea de soare,
Cărunți, cu barbe albe pe pieptul cel tăcut;
Pe frunți ce grămădise a anilor ninsoare,
Pe umerii lor vremea cu pași mari a trecut.
Ca zilele alb stinse, ei din trecutul lor
Priveau la acel soare ce li-a lucit cu dor.
De-odată împăratul din tronul lui se scoală
Ca regele pustiei din stânca de granit;
În curte oastea sună cântarea triumfală.
Poporul o aude mișcându-se 'miit.
Din muri, din stâlpii netezi, stindardele de fală
Desfășurate tremur la sgomotul ivit.
Lui glasul îi tremură... dar răspicat și blând
Vorbe mărgăritare le 'nșiră tremurând.
«Vremea pe ai mei umeri s'a grămădit bătrână.
Din oase și din vine a stors a vieții suc
Și slabă și uscată e 'mpărăteasca-mi mână.
Brad învechit prin stânce pe tronu-mi mă usuc,
Curând va 'ntinde moartea mantaua ei cea brună
Pe mine... Și suflarea-mi aripile-i o duc.
Cu rece - aghiazmă moartea fruntea mea o sfințește
Și inima-mi bătrână bătăile-și rărește.
« Și sufletu-mi pân' n'a 'ntins îmflatele-i aripe
Spre-a stelelor imperiu întins ca și un cort,
Nainte până corpu-mi să cadă în risipe,
Nainte de-a se rupe a vieții mele tort,
Rog cerul să 'nmulțească hotarnicele clipe,
S'urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port—
Pe-a fiului meu umeri voiu pune pân' trăiesc
Imperiul gigantic, purpuru 'mpărătesc.
« Dar viața are multe alunecușuri rele,
Prea 'mbie pe oricine cu chipul ei cel drag
Și frâurile lumii să i se pară grele,
Din mâni el să le scape la al domniei prag;
Căci zilele - unui rege primejdii au în ele —
El poate să aleagă-a plăcerilor șirag
Ș'atunci devine umbră — pe mână de mișei
Cad frâele și dânșii duc lumea cum vor ei.
« Nainte de a pune pe brunele lui plete
Coroana mea de aur, — eu voiu ca să-l încerc.
Nu voi ca să se lase plăcerilor șirete
Ce strâng în lanț de roze a cugetărei cerc;
Nu voiu ca lumea asta cu visuri să-l îmbete,
Căci cei mai mulți din oameni după nimic alerg—
Să vadă 'n cartea lumii un înțeles deschis,
Căci altfel viața-i umbră și zilele sunt vis.
« De-aceea înainte de-a morți-mi sântă oră
V'am adunat, pe-al vieți-mi mintos areopag.
De-acolo de-unde râuri spumoase se coboară
În umbra 'ntunecoasă a codrilor de fag,
Pe muntele gigantic ce fruntea și-o strecoară
Prin nori până la soare—trăiește - un bătrân mag.
Când încă eram tânăr el tot bătrân era:
Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura.
«În fruntea lui e strânsă un ev de 'nțelepciune,
Viața lumii toate în minte-i a 'ncăput.
Trecutul... viitorul, el poate-a ți le spune;
Bătrânu-i ca și vremea cea fără de 'nceput
Și soarele din ceruri la glasu-i se supune,
Al aștrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut.
De-aceea voiu ca dânsul pe fiul meu să 'nvețe
Cari cărări a vieți-s deșarte, cari mărețe.
«Dar el din a lui munte în veci nu se coboară,
Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi,
Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară
În lipsa-i să se schimbe... și el, întors din văi,
Silit ca să înceapă din începutu-i iar
Să nu poată s'oprească gândirea celor răi.
Și cine - enigma vieții voește s'o descue
Acela acel munte pe jos trebui să-l sue».
Cu buclele lui negre, ce mândre strălucite !
Cu fața lui cea trasă, ce dureros de pal !
Cu ochii mari ce-și primblă privirile-i unite,
C'o frunte 'n bucle-și pierde puternicu-i oval—
Astfel feciorul tânăr pe cugetu-i (țintit e)
Stă rezemat de pragul auritului portal:
A tatălui său vorbă aude și se 'nchină —
Un semn că se supune măsurei ce-o destină.
S'apropie cu pasuri modeste, line, rare
Și umil îngenunche pe treapta de la tron:
« Pe mâne, pe când noaptea v'aprinde blându-i soare,
Când clopotul va plânge cu-al serei dulce ton,
Atunci eu mă voiu duce, pe calul pag călare,
M'oiu duce pân' la poala a muntelui Pion
Ș'apoi pe jos de-acolo eu muntele - am să sui
Ca gândurilor mele aripe să le pui.
« Aripe, ca să știe ce e deșertăciunea:
Să treacă ale lumii curs mizer și meschin,
Ca pasul vieți-mi toate să-l ducă 'nțelepciunea,
Ca sigur să calc calea vieții cea de spini,
Ca tot ce eu voiu face să fie fapte bune,
Să n'ascult decât glasu - adevărului senin;
Și sarcina vieți-mi să-mi fie cât de grea,
Voiu ști s'urmez, părinte, cu râvnă calea ta».
Distribuie: