O, -nţelepciune ai aripi de ceară! - Mihai Eminescu

Ce mâni subţiri s-apucă de perdele
Şi într-o parte timide le trag!
În umbra dulce, după vechi zăbrele
Suspină gură-n gură, drag cu drag.
Luceşte luna printre mii de stele,
Suspină vântu-n frunzele de fag,
Se clatin codri mângâiaţi de vânt —
Lumini pe ape, neguri pe pământ.

*

O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!
Ne-ai luat tot făr- să ne dai nimic,
Puţin te-nalţi şi oarbă vii tu iară,
Ce-au zis o vreme, altele deszic,
Ai desfrunzit a visurilor vară
Şi totuşi eu în ceruri te ridic:
M-ai învăţat să nu mă-nchin la soarte,
Căci orice-ar fi ce ne aşteaptă — moarte!

Tu ai stins ochiul Greciei antice,
Secat-ai braţul sculptorului grec,
Oricât oceanu-ar vrea să se ridice
Cu mii talazuri ce-nspumate trec,
Nimic el nouă nu ne poate zice.
Genunchiul, gândul eu la el nu-mi plec,
Căci glasul tău urechea noastră-o schimbă:
Pierdută-i a naturii sfântă limbă.

În viaţa mea — un rai în asfinţire —
Se scuturau flori albe de migdal;
Un vis purtam în fiece gândire,
Cum lacul poartă-o stea pe orice val;
A zorilor suavă înflorire
Se prelungea până-n amurgul pal,
În văi de vis, în codri plini de cânturi,
Atârnau arfe îngereşti pe vânturi.

Şi tot ce codrul a gândit cu jale
În umbra sa pătată de lumini,
Ce spun: izvorul lunecând la vale,
Ce spune culmea, lunca de arini,
Ce spune noaptea cerurilor sale,
Ce lunii spun luceferii senini
Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,
De mă uitam răpit pe mine însumi.

În van cat întregimea vieţii mele
Şi armonia dulcii tinereţi;
Cu-a tale lumi, cu mii de mii de stele.
O, cer, tu astăzi cifre mă înveţi;
Putere oarbă le-aruncă pe ele,
Lipseşte viaţa acestei vieţi;
Ce-a fost frumos e azi numai părere —
Când nu mai crezi, să cânţi mai ai putere?

Şi dacă nu-i nimic decât părere
Tot ce suspină inimei amor,
Istoria cu lungile ei ere
Un vis au fost amar — amăgitor;
Tot ce-aspirarăm, toată-acea putere
Care-am robit-o falnicului dor
Am cheltuit-o ca nişte nebuni
Pe visuri, pe nimicuri, pe minciuni.

Sunt ne'nţelese literele vremii
Oricât ai adânci semnul lor şters?
Suntem plecaţi sub greul anatemii
De-a nu afla nimic în vecinic mers?
Suntem numai spre-a da viaţă problemei,
S-o dezlegăm nu-i chip în univers?
Şi orice loc şi orice timp, oriunde,
Aceleaşi vecinice-ntrebări ascunde?


©Mihail Eminovici(Eminescu)

Adăugat de: th3mirr0r

vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Dana > ma minunez si eu, de aceste neasemuit de frumoase si adanci opere ale sale!..
Adevarate Capodopere ale Graiului Viu, ne-a lasat Eminovici!..

Th3Mirr0r
th3mirr0r
luni, 21 septembrie 2015



in primul rand m-a atras titlul poeziei..nu il stiam,dupa cum nici poezia..:)

mult mi-au placut:
"Luceşte luna printre mii de stele,
Suspină vântu-n frunzele de fag"..parca ai vedea cu ochii tai,stralucirea si ai simti suspinul vantului...atat de clar,de expresiv...de ...FRUMOS...a scris Eminescu...

În viaţa mea — un rai în asfinţire —
Se scuturau flori albe de migdal;
Un vis purtam în fiece gândire,
Cum lacul poartă-o stea pe orice val;
A zorilor suavă înflorire
Se prelungea până-n amurgul pal,
În văi de vis, în codri plini de cânturi,
Atârnau arfe îngereşti pe vânturi.

...fara cuvinte! cat de frumos...cat de frumoasa aceasta poezie..si ma bucur ca am gasit-o aici....si ramane in suflet!

multumesc Eminescu! pentru frumusetile tale daruite noua......oameni prea marunti fata de aurul adus noua...de tine!

"Când nu mai crezi, să cânţi mai ai putere?".... sant convinsa ca nu...!
danab
luni, 21 septembrie 2015