Minte și inimă - IV - Mihai Eminescu

Ce copil vioi e Mimi, ce drăguțu-i...

Mătușică,

E-ndărătnic, fără minte, tocmai d-asta îmi e frică.
De n-ar fi ca al tău tată, care ­ Dumnezeu să-l ierte ­
Mi-a făcut viața amară cu-ndărătnicele-i certe...
Ce cuminte este Bibi...

Da, cuminte! ca și tine.

Ca și tată-său maiorul... Ține minte foarte bine
Tot ce-i spuneți...

C-ar aduce așa mult cu dânsul? Nu,

Nu găsesc asemănare așa mare.

Da, da! Vezi tu,

Nu îi seamănă-n afară. Înlăuntru. Numai minte-i.
Nu vezi tu cum momițica repetează la cuvinte
Ce le-aude de la dânsul, de la tine: „Mai prejos
E iubirea decât mintea..." Izbutit-ai ca pe dos
Să o crești, nepoată dragă...

Iară vii la vorba veche.

Și de ce nu? Să știu, dragă, că-i surzi de o ureche,
Totuși cred de datorie, ca să-ți spun a mea părere,
Căci te văd de mult schimbată...

Mai cu samă ­ o plăcere ­

De-o bucat- de vreme-ncoace... de când fuși la București...
Cât erai tu de cuminte, azi pe zece părți tu ești.
Cine știi cu cine-acolo tu te vei fi întâlnit,
Ce desemnuri înțelepte cu-nvățații ai croit,
Mai ales cu al tău frate, prea iubitul meu nepot,
Dar destul că de atunce a pricepe nu te pot.
Și destul că pot prepune, că nepotul meu stricat
În aceste conferențe rolu-ntâi l-a fi jucat...
Drept c-așa-i, dar numa-n jocul rezonabil ce-am avut;
Rolu-ntâi îl joacă altul.

Altul? Poate c-am știut.

Jocul vostru rezonabil să nu iasă, de, cumva
Joc copilăresc și ție și la altul careva.
Bine-mi pare cum că vorba chiar la asta ai adus.
Căci și eu păstrez o taină cam demult și ți-am mai spus
C-atingând pe mai mulți oameni n-am putut-o da pe față.
Dar cum tu ai apucat-o mă scutește de prefață.
Un secret? Însă secretul eu demult l-am priceput.
Cum? ai observat?

Da, doară nu mă crezi că sunt de lut.

Deci te rog, fii așa bună, nu lăsa să mai aștept
Și să văd de au pătruns-o taina ochiu-mi înțelept.
Așadar, fără prefață, spune-mi iute...

Mă mărit.

Te măriți, mă rog, cu cine, draga mea?

Ai auzit,

Cred, de d. Stelineanu?

Căpitan d-infanterie...

Așa; unchiu-său...

Ministrul ! Bine, fată, ce ți-i ție...

Doamne, iartă-mă! Dar bine, serios vorbești tu, fată?
Nu zic... înțeleg prea bine cum îi treaba asta toată.
Ai avut proces la curte, petițiuni ai scris ades

Într-un stil plin de sentențe, prea cuminte și ales
Și bătrâna escelență s-a-ndrăgit de-al tău condei,
Iară frate-tău, ce-n mintea ta a pus atât temei,
I-au și spus desigur cum că tu ești văduvă și bine
Ți-ar părea ca escelența să te ieie chiar pe tine.
Până astăzi nu ți-am spus-o, căci i-am fost făgăduit
Și frăține-meu și altui să țin lucrul tăinuit.
Și când vine escelența?

Astăzi vine, înspre sară.

Potrivite sunt acestea? Bine faci tu? Bine dară.
Să-ți spun, dragă mătușică. Când întâi m-am măritat,
Am făcut-o din iubire. Bine oare mi-a îmblat?
Și maiorul se-nsurase din iubire-ntâia dată.
Cum i-a mers lui poate bine... așa-i lumea asta toată
Și fiindcă am nevoie de un sprijin, de-un azil
Și fiindcă n-am pe nimeni decât numai pe copil,
Mă mărit, să pot cu tine a trăi în București
Și să-mi cresc copilul bine.

Altfel nu-ți închipuiești

Cum că poate fi. Ascultă, dar maiorul ce va zice?
El? Dar bine, ce-i cu dânsul? El rămâne tot aice.
Iară vii la vorba veche?

Viu și voi veni, vezi bine.

Tu-l iubești, el te iubește, ce-o să facă fără tine?
Doamne, Doamne, mătușică, hai să zicem că-l iubesc.
Nu ți-am spus că din iubire nu mă mai căsătoresc?
Judecata, mătușică, judecata este tot.

Hotărât-o-am odată, d-a mă-ntoarce nu mai pot.
Câte-am tras în astă lume nu voiesc să le mai trag,
La iubire nu mai caut, fie-mi orișicât de drag.
Dară nu-l iubesc... În urmă și maioru-i juruit
Cum că de a doua oară nu se-nsoară din iubit.
Lasă-mă cu juruință, judecată, hotărâre,
Căci acestea nu-s nimică contra gingașei iubire.
Voi, în crudă tinereță, amândoi nenorociți,
Voi cu inimi simțitoare, ce atât vă potriviți,
Amândoi amici cu codrii nebunii v-ați pus în cap

Încât ochii-a vă deschide eu, mătușa, nu am cap.
Dară fost-au din iubire cea dentâi căsătorie?
Înclinare, simpatie ­ mai știu ce-a vrut să fie? ­
Dar destul c-acea simțire voi amor o botezarăți
Și să vă feriți de dânsul de a pururi vă jurarăți.
Eu am visat, nepoțică, multe și mai multe poate
Decât tine, decât dânsul, dară vezi cu-aceste toate
Eu îți spun că acel tânăr, ce-n junie mi-a jurat
Un amor fără de capăt, jurământul n-au călcat
Și atuncea când bătrânul pe vecie-au adormit,
Eu numai știam în mine cât de mult m-au fost iubit.
O escepție, mătușă...

O escepție? Dar voi

Poate nu sunteți tot astfel, tot escepții amândoi?
Rațiune întrupată, tu... Ascultă, fată hăi,
Ce sunteți copii... Sau altfel; fiți copii însă nu răi,
Nu copilăroși, nu astfel, urmați inimelor voastre:
Numai inima-i izvorul fericirii vieții noastre.
Lasă inima, mătușă... Cum gândești să mă abați
De l-a mea făgăduință?

Bine, fată, nu vă dați,

Dar ți-oi spune încă una... Escelența e bătrână
Și e plină de podagră, îmblă tot cu cârja-n mână.


©Mihail Eminovici(Eminescu)

Adăugat de: th3mirr0r

vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.