Mii de stele...dulce sară - Mihai Eminescu

Mii de stele...dulce sară
Peste codri se coboară,
Peste vârfuri trece lună
Iar isvoarele răsună.
Cine-mi trece luncile
Domniţa cu pruncile;
Cine-mi trece mândra luncă,
Domniţa mea cu o pruncă
Cine-mi trece lunca mare,
Fata lui Dragoş călare
Pe-un cal alb ca de ninsoare,
Cu rafturile de argint
Şi presun pân în pământ,
Ea îşi caută de cale,
Merge-n vale, merge-n vale.
Îndărătu-i din pădure
Se - nalţă, cu ziduri sure
Şi cu nalte porţi, cetatea
Stăpânind singurătatea,
Iar ea-şi caută de cale,
Vine-n vale, vine-n vale.
Iar când ochii şi-i ridică
Se trezeşte singurică,
La mijloc de codru des
Unde crengile se ţes
Şi prin mrejele de frunze
Cearcă lună să pătrunză,
Iar un tei cu umbra roată
Şi cu frunza scuturată
Pleacă ramuri pe-un isvor
Care sună - ncetişor
Şi prin sunet blând de ape
Parcă vine mai aproape
Glas de corn din depărtare
Tot mai tare şi mai tare.

O auzi sunând
Din cărare corn,
Înspre tine blând
Eu să mă întorn.

Şi când ochii - a ridicat
Ea zăreşte un băiat
Ce s-apropie de ea
Pe-un cal negru - alăturea.
Flori de tei el are-n plete,
Negri ochi ca s-o săgete
Şi la şold un corn de-argint
Şi pe haine mărgărint.
— Ai venit să mă priveşti
Dulce zână din poveşti,
O, te pleacă înspre mine
Cu mâini albe, lungi şi fine,
Iară degetele trase
Subţirele de crăiasă,
Lasă-le în a mea mână,
Mlădioasa mea stăpână.
Dar ea mâna-şi trage - ndată
Dintr-a lui. . . şi speriată
Se uita în jos smerită,
Ruşinoasă şi uimită.
S-o ajungă el voieşte,
Ea să vină se fereşte,
O ruga cu vorbă dulce
Pe-a lui braţ ca să se culce,
Mai nu vrea şi mai se lasă,
Ca de-un farmec e atrasă,
Pân' ce cade-n a lui braţ
De-o priveşte cu nesaţ.
Păru-i galben abia creţ
Peste tâmple-i stă razleţ,
Dându-i multe frumuseţi
Şi trecând pe după tâmple
Umerii cu aur împle,
Umerele şi spinarea
Şi întreagă arătarea.
— O, copilă, chipul tău
De-mi-l bunul Dumnezeu,
Chipul tău cel ismenit
Ce pare că-i zugrăvit;
Draga mea, nu te - ndura
De la mine a sbura,
Ori de-i merge de la mine
Ia-mi şi sufletul cu tine,
Ce mai trebuie să fie
Dacă n-am tovărăşie
Şi la ce să mai trăiesc
Singurel să pătimesc?
Ea roşeşte la obraz
I se prinde de grumaz
Şi îi zice - abia - abia:
— Vino la urechea mea
Şi spune-mi orice vei vrea;
Şi eu ţi-oi spune ceva,
Dar dă-mi pace . . . nu mă strânge,
Te iubesc de-mi vine-a plânge,
Dac - ai şti cât te iubesc,
Că din ochi te prăpădesc.
— Dar de-i merge cui mă laşi
Singur să fiu pătimaş?
— Nu te las, nu. . . Spune-mi bine
Că cu cine şi prin cine
Să mă înţeleg cu tine
Ca să vii sara la mine.

Peste vârfuri trece lună
Iar izvorul dulce sună
Merg alăturea călare,
Pier în umbră de cărare,
Iară cornul lui duios
Sună dulce dureros,
Mai încet în codrul verde
Se tot pierde, se tot pierde.

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.