Geniul, în zdreanţă sau în vestminte aurite, tot geniu rămâne - Mihai Eminescu

O SCRIERE CRITICĂ


 „Geniul, în zdreanţă sau în vestminte aurite, tot geniu rămâne ; ideea sublimă, espresă chiar într-o limbă, defectuoasă, tot idee sublimă rămâne , şi principiul cel mare şi salutariu acelaşi rămâne , aplicat prin mijloace greşite chiar.”


[7/19 ianuarie — 9/21 ianuarie 1870]


[ ... ]


“Tot în capitolul VII i place d-lui critic să surâdă asupra fundaţiunei pumnulene (Fondul ce se crează pentru eternizarea memoriei lui Pumnul). Voi să obiectez şi aicea vreo două - trei vorbe, nu numai asupra acestei aluziuni, ci şi asupra celeia ce o face în introducere (papă-lapte).


Pentru că e vorba de-o persoană, mă voi adresa şi eu de-a dreptul la persoana d-lui critic. Persoana asupra căreia aveţi bunătatea a face aluziuni atât de delicate, domnul meu, a încetat de mult de-a mai fi numai o persoană simplă. Nu mai e muritoriul slab, muritoriul plin de defecte pământeşti , nelimpezit încă de eterul opiniunei publice; — nu ! el e personificarea unui principiu, sufletul — nemuritor neapărat — care a dat consistinţă şi conştiinţă naţională maselor şi a făcut din ele o naţiune; mase cari, cu toată nobilimea, cu tot clerul, cu toate averile, începură a nu se mai înţelege pre sine, a nu-şi pricepe fiinţa şi natura ce era comună, şi cari face ca masele să fie, pe neştiute chiar, părţile unui singur întreg. Întru realizarea principiului său, omul ce-l personifica a întrebuinţat mijloace cari în detaliu d-tale nu-ţi plac, pe cari le găseşti, ca tot ce-i omenesc: necomplecte, defectuoase, să zicem chiar rele. Combateţi atunci mijloacele, domnul meu, combateţi-le în defectuozitatea lor, şi nu persoana, individul, principiul său cel bun, cari toate în sine au a face puţin cu vestmântul , defectuos sau ba, cu care o îmbraci. Geniul, în zdreanţă sau în vestminte aurite, tot geniu rămâne ; ideea sublimă, espresă chiar într-o limbă, defectuoasă, tot idee sublimă rămâne , şi principiul cel mare şi salutariu acelaşi rămâne , aplicat prin mijloace greşite chiar. Şi, dacă combateţi formele esterioare ale fondului, băgaţi de seamă a o face din punt de vedere absolut; estetic, rece şi judecător raţionalist al formei, combateţi-o cu rigoarea şi seriozitatea convicţiunei, nu cu pamfletul ridicol şi fără preţ, care detrage întotdeuna mai mult autoriului său decât celor persiflaţi prin el. Nu râdeţi , domnilor delepturariu; pentru că secaţiunea sa de pe - alocurea e oglinda domniei - voastre proprie; nu râdeţi de nihilismul său, pentru că e al dv. Şi dacă e vorba pe masca jos ! apoi masca jos de la toţi şi de la toate, astfeli încât fiecare să-şi vadă în fundul puţinătăţei sale. Dacă apoi lepturariul a esagerat în laude asupra unor oameni ce nu mai sunt , cel puţin aceia, mulţi din ei, au fost pioniri perseveranţi ai naţionalităţei şi ai românismului — pioniri, soldaţi gregari, a cărora inimă mare plătea poate mai mult decât mintea lor — e adevărat ! — care însă, de nu erau genii, erau cel puţin oameni de-o erudiţiune vastă, aşa precum nu esistă în capetele junilor noştri dandy. Acei oameni, acei istorici cari au început istoria noastră cu o minciună, după cum zice d. Maiorescu, de au scris tendenţios şi neadevăr, scuza lor cea mare nu o găseşti tocmai în tendinţa şi neadevărul lor? Trebuie cineva să fie mai mult decât clasic pentru de-a pretinde de la acel persecutat, de la autorul condemnat la ardere de viu, ca, părăsit şi scepticizat de dureri, să fie în toate drept, în toate nepărtinitori, ba poate şi filantrop faţă cu inamicii săi de moarte. Cu toate astea, rămânem datori cu răspunsul la întrebarea dacă Şincai, ca un adevărat martir ce-a fost, nu a rămas drept şi nepărtinitor până şi cu inamicii. Şincai, chiar dacă n-ar fi atât de mare cum pretindem noi că este, totuşi el a fost la înălţimea misiunei sale — la o nălţime cronistice absolută; pentru că dacă criticul ce-l califică de mincinos ar fi avut bunăvoinţa de-a cerceta istoria istoriei, atunci ar fi putut băga de samă că procesul întru scrierea istoriei la orice naţiune se începe mai Întâi şi constă din cronografie, cu sau fără tendinţa, din culegerea de prin toate părţile a materialului. Dominarea critică asupra acestuia şi câştigarea unui punt de vedere universal din care să judecăm faptele e fapta unor timpi mult mai târzii decât aceia a căror caracteristică şi espresiune a fost Şincai; deşi nu i se poate disputa că, chiar în forma sub care apare, în totalul său domină o singură idee, aceea a românismului, care ca asemenea face din opera sa o operă a ştiinţei, în loc de a rămânea numai o culegere nesistemizată de fapte istorice. Dacă acest mod de-a trata istoria e speculativ sau e empiric şi pragmatic, lăsăm la judecata istoricilor noştri competenţi. Ne ţinem de dătorinţa noastră a aduce aminte că nu ne simţim îndestul de capabili ca să apărăm, cum se cade, oameni ca Şincai şi ca Pumnul... oameni cari apoi neci nu au nevoie de apărarea noastră sau a altcuiva pentru de a rămânea cum sunt , adecă nemuritori şi mari.


                Aduc aminte publicului că ţipătul ce-l face criticul cumcă Societatea, în contra unificării limbei şi-a ortografiei, se paraliză de sine prin declararea de mult făcută de acea societate că ortografia şi sistema urmată de ea sunt provizorie până ce se va statua printr-un organ competinte sistema şi ortografia ce va avea a le urma tot românul ca oblegătoarie.


În fine declar cumcă părerile ce le-am emis asupra diferitelor sisteme limbistice sunt cu totul subiective şi nu au pretenţiunea de a controla întrucâtva lucrările vreunui sistem; nefiind filolog de competinţă, declar eu însumi că opiniunile mele sunt cu totul personale şi nu merită de-a turbura lucrările filologilor noştri — cari, autorităţi ştiinţifice, lucrează după alte considerente decât ale mele.


Finesc critica asupra fondului broşurei — declarând că aş fi putut arăta autorului ei mult mai multe neconsecinţe în contra a înseşi părerilor ce le stabilează; n-o fac însă, pentru că nu voi ca critica mea să fie meschină şi de virgule, — nu din cauză că eu nu le-aşi şti pune, ci numai pentru că-mi place a crede că literaţii noştri ştiu, numai uită a le pune.”


[ … ]


[7/19 ianuarie — 9/21 ianuarie 1870]


 


Testament politic / Publicistică


 


[Fragment selectat – “O scriere critică”]


 


 


©Mihail Eminovici(Eminescu)


 


vezi mai multe texte de: Mihai Eminescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.