Ea era albă ca zăharul - Mihai Eminescu

Ea era albă ca zăharul, atât corpul deasupra şoldurilor, acea bogăţie de frumuseţe strălucită şi rotundă la umeri, cu globurile de zăpadă a sânilor, pătate în vârf cu două alunele dogorite, cât şi mai în jos unde
pântecele se adună ca sculptat într-un nod concrescut. Mai devale de această înnodare a organismului inferior se-ncepea părul luciu-negru şi abia-ncreţit, care-i dumbrava centrului, ce constituie izvorul regenerării omenirii, apoi urmau trunchii rotunzi ai picioarelor, tari şi copţi numai buni de a sugruma şelele unui amant între ele, apoi genunchii, ce făceau gropiţe, când ea stetea, apoi fluierele cu pulpe tăiete în lapte, pănă la gleznuţele şi picioruşele de argint... Ea surâdea... buzele jimbate de acest surâs sexual şi voluptos lăsau sa se vadă dentura întredeschisă, ca la o leoaică însetată, obrajii suflaţi abia cu rumăn făceau gropiţe abia desemnate, dispărânde de langoare, ochii sticleau, sub genele pe jumătate lăsate şi tremurânde, fruntea netedă sălbătăcită sub părul în dezordine, care cădea în lungi valuri strălucite ca lemnul de nuc pe umeri şi parte pe sânii, care-i oprea şi-i înfoia în căderea lor...

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.