Cine eşti? - Mihai Eminescu

Nici luna plutitoare, nici stelele din ceri

N-or să pătrundă-n umbra trecutelor dureri,

N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereţi,

Chiar de-aş avea de-acuma ş-o sută de vieţi,

Căci sufletu-mi e-atâta de-ntunecat de-atunci…

Tu numai o privire în visul meu arunci.



Ca toamna cea târzie e viaţa mea, şi cad

Iluzii ca şi frunza pe undele de vad

Şi nici o bucurie în cale-mi nu culeg,

Nimic de care-n lume iubirea mea să leg,

Ca pe bătrânul Cain, pustiuri mă cuprind…

Doar braţele-ţi de marmură în visul meu se-ntind.



Aş vrea a mea viaţă să aib-un înţeles,

Să apăr adevăruri, minciună ori eres,

Pentr-un nimic oricare, cu lumea să mă lupt

De-ar fi să mă strivească puterea-i dedesubt,

Dar nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic…

Doar genele-ţi umbroase în visu-mi se ridic.



Puţin îmi pasă dacă cu mine voi spori

Mulţimea care numai se naşte spre-a muri,

Din leagănul acelor sicriu nu s-a făcut

Ce-avură fericirea de-a nu se fi născut

Şi să ajung ca dânşii atâta am visat…

Ci doar de nemurire în vis mi-ai revărsat.



Precum corăbii negre mânate sunt de vânt

Cu pânzele umflate departe de pământ,

Cum între cer şi mare trec paserile-n stol,

Plutesc a mele gânduri pe-a sufletului gol

Şi-ntind a lor aripi spre negre depărtări,

Tu nu treci, cum nu trece luceafărul pe mări.



Am blestemat în haos întâiul vieţii colţ…

Pe care se-nălţară a cerurilor bolţi,

El fu începătorul eternelor dureri,

El e eternul astăzi, şi-a fost eternul ieri,

Am blestemat viaţa în însuşi al ei miez…

Ci tu, intrând în visu-mi, te binecuvântez.



De noaptea cugetări-mi, de gânduri ce gândesc,

Pustiul se întinde, păduri îmbătrânesc

De aspra viscolire sălbatecului cânt

Îşi scutură copacii frunzişul la pământ,

Căci sufletu-mi copil e al viscolelor reci…

Tu, ramură-nflorită, pe visul meu te pleci.



Mai e încă în mine ceva de amăgit?

Au moartea ca s-o merit destul n-am suferit,

Trecutu-mi de durere prea este uniform

Ca să am drept de somnul pământului s-adorm?

N-am izbutit de mine destul a-mi bate joc

De mai apari în visu-mi… o rază de noroc?



Dar cine eşti tu oare cu ochii de mă minţi,

Ai căror raze lucii sunt dulci făgăduinţi

De-amor fără de margini, de drage fericiri

Cari nu sunt în lumea aceasta nicăieri?

De ce cu arătarea-ţi îngreunai al meu gând,

Cu farmecul în visul vieţi-mi străbătând?



De ce? E iarăşi umbra iubirii cei de veci

Ce trece cu întregul ei farmec pe când treci

Căci e biruitorul amor atât de trist

Ce-au luminat în umbra durerilor lui Crist

Oriunde fug a tale priviri tot mă ajung;

Din cadrul de-ntunerec nu pot să te alung.



©Mihail Eminovici(Eminescu)

Adăugat de: th3mirr0r

vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.