Ceea ce dă guvernului... - Mihai Eminescu

Ceea ce dă guvernului roşu aproape caracterul unui guvern
străin, tot atât de vitreg precum ar fi domnia muscalilor sau
a turcilor, este atât lipsa de respect pentru tradiţie şi
trecut cât şi deplina necunoaştere a naturii statului şi a
poporului românesc, pe cari le privesc, pe amândouă, ca pe
nişte terene de experimentare.
John Stuart Mill observă deja în scrierea sa asupra guvernului
reprezentativ că sunt spirite, „cari privesc arta
guvernământului ca o chestie de afacere”. O maşină de vapor
sau una de treier, o moară, c-un cuvânt orice operă mecanică
cu resorturi moarte a cărei activitate şi repaos se regulează
după legile staticei şi ale dinamicei e pentru ei ceva
asemănător cu statul; maniera lor de-a privi lumea,
societatea, poporul e o manieră mecanică. Formulele şi frazele
cari umplu programele acestor oameni nu sunt adevăruri în
sine, ci numai nişte expediente timporare, pe cari e sau nu
oportun de-a le aplica.
Tradiţia? Nu-i nimic. Vechile datini de drept ori de cuviinţă
ale poporului sunt nişte prejudiţii. Modul de-a exista al
statului, forma lui monarhică bunăoară, sunt lucruri despre
cari e în sine indiferent de există sau nu; valoarea lor e
numai relativă şi are numai atâta preţ pe cât contribuie la
realizarea ambiţiei personale a unui om sau a unui grup de
oameni cari văd în stat un mijloc de-a face avere, de – a – şi
câştiga nume, de-a ajunge la ranguri şi la demnităţi.
Dar se ruinează poporul? Le e cu totul indiferent. Dar se
alterează dreptatea moştenită a caracterului naţional, dar se
viciază bunul simţ, dar se împrăştie ca de vânt comoara de
înţelepciune şi de deprinderi pe care neamul a moştenit-o din
bătrâni mai vrednici decât generaţia actuală? Ce-i pasă
liberalului de toate astea? Toată lumea să piară numai Manea
să trăiască! Orice idee a priori, răsărită în creierii strâmţi
a unui om curios, orice paradox e bun numai să aibă puterea
de-a aprinde imaginaţia mulţimii şi de-a o duce pe calea aceea
care n-o conduce pe ea spre bun trai, spre muncă şi adevăr, ci
care poate ridica o pătură nouă de oameni în sus, o pătură
turbure, despre care să nu ştii bine nici ce voieşte, nici ce
tradiţii are, nici dacă e capabilă a conduce un stat ori nu.
„Există alţi logiciani politici – continuă John Stuart Mill –
cari privesc ştiinţa de-a guverna ca o ramură a ştiinţelor
naturale”. Nu pe ales aşadar sunt formele de guvern, nu
expediente sunt, nu opera unor intenţiuni premeditate, ci un
produs organic al naturii, gingaş ca toate produsele de soiul
acesta; afacerea noastră e de-a cunoaşte proprietăţile lui
naturale şi nu de-a-i dicta noi legi, ci a ne adapta legilor
cari – i sunt înnăscute.
Genialul Montesquieu însuşi, întemeietorul cercetării
naturaliste în materie de viaţă publică, zice (în cartea De
l’esprit des lois ) că, înainte de-a exista legi, existau
raporturi de echitate şi de justiţie. „A zice că nu există
nimic just şi nimic injust decât ceea ce ordonă sau opresc
legile pozitive este a zice, adaugă el, că înainte de-a se fi
construit un cerc razele lui nu erau egale”.
Această îndoită manieră de-a vedea am găsi-o petrecând istoria
tuturor statelor; ea e istoria paralelă a ideilor
conservatoare pe de-o parte, a celor demagogice pe de alta.
Deosebirea pătrunde şcoală, justiţie, administraţie, vederi
economice, tot.
Pe terenul muncii liberalul, care nu vede decât rezultatele,
va zice: scopul economiei politice e producţiunea.
Producţiunea numeroasă, bănoasă, ieftenă, iată singura ţintă
ce-o urmărim. De aci apoi o împărţeală a muncii după naţiuni;
una să producă numai un lucru şi să fie absolut ineptă şi
incapabilă de-a produce altceva; alta alt lucru. În adevăr
imens, ieften, bănos. Fiinţa inteligentă a omului, redusă la
rolul unui şurub de maşină, e un produs admirabil al
liberalismului în materie de economie politică.
Oare nu are mai multă dreptate acela carele zice că obiectul
îngrijirii publice e omul care produce, nu lucrul căruia-i dă
fiinţă? E vorba ca toate aptitudinile fizice şi morale ale
omului să se dezvolte prin o muncă inteligentă şi combinată,
nu ca să degenereze şi să se închircească în favorul uneia
singure. E vorba apoi ca totalitatea aptitudinilor unui popor
să se dezvolte, nu să degenereze toate şi să se condamne
poporul întreg la un singur soi de muncă care să-l facă
unilateral, inept pe toate terenele afară de unul singur.
Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite,
geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când
ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa
unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine. Deci,
din acest punct de vedere, arta de-a guverna e ştiinţa de-a ne
adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de
dezvoltare în care se află şi a-l face să meargă liniştit şi
cu mai mare siguranţă pe calea pe care-a apucat. Ideile
conservatoare sunt fiziocratice, am putea zice, nu în senzul
unilateral dat de d-rul Quesnay, ci în toate direcţiile vieţii
publice. Demagogia e, din contra, ideologică şi urmăreşte
aproape totdauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea
omenească.
Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine,
supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu
codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din
necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al
poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de
nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou
spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o
cere. Măsurile economice ale demagogiei sunt o maimuţărie. Îi
vezi creând drumuri nouă de fier, tot atâtea canaluri pentru
scurgerea industriei şi prisosului de populaţie din
străinătate, pe când adevărate măsuri ar fi acelea menite a
dezvolta aptitudinile cari sunt în germene în chiar poporul
românesc.
Căile ce se deschid concurenţei absolute, departe de-a
dezvolta unul din acei germeni, [î]i face să se usuce şi să
degenereze, restrângând pe român numai la acel teren mărginit
pe care mai poate suporta concurenţa, la agricultură. Dar,
nefiind toţi plugari, ce devine restul? Restul caută funcţii
şi liberalii esploatează inepţia economică pe care ei au
creat-o, deschizând din ce în ce mai multe funcţii pentru
miile de nevolnici economici cărora le-a dat naştere tocmai
liberalismul în materie de economie politică.
De teapa aceasta sunt toate planurile de reformă şi organizare
ale d-lui C. A. Rosetti.

Timpul, 1 aprilie 1882

vezi mai multe texte de: Mihai Eminescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.