Calul troian - Mihai Eminescu

Și ascultând așa fel de-al unora îndemn,
Băgară în cetate pe calul cel de lemn
Ș-apoi pe veselie, pe chef se așternură
Pân- ce în miezul nopții pe toții somnu-i fură...
Din calul acel mare elinii se coboară,
Cu pază ei prin uliți în pândă se strecoară;
Cum văd că mic și mare căzuse-n somn ca morți,
Ei gâtuie străjerii, ce stau lungiți la porți
Ș-aprind făclii în noapte pe-a zidurilor creste.
Din Tenedos văzură luminile aceste
Și-mplătoșați cum fură, armați cu lănci și săbii,
S-apropie de țărmuri pe negrele corăbii.
Când peste lumea toată domnea a nopții slavă
Ei prea cu molcomișul și fără de gâlceavă
Intrară în cetate... oricare repezi
Și începur-în toții a da și a snopi.
Tăiau bătrâni și tineri, din mic până la mare,
Ostași în floarea vârstei și tinere fecioare...
Și-s chiote, blesteme din inimă, rărunchi.
Prin porțile cetății curgeau pân-în genunchi
Șiroaiele de sânge... pe pruncii cei de țâță
Îi aruncau în flăcări, să nu rămâie viță
Și urmă de Troada... Și dând în visterie
Grămezile de aur răpeau cu lăcomie.
Trei zile pustiiră cetatea și olatul
Împlând cu jale țara lui Priam-împăratul.
Când oamenii-s grămadă uciși în orice loc,
Elinii atunci dederă cetății mândre foc
De răsărea din ziduri o mare de jeratec
Roșind bolta întreagă și crugul singuratec.

Ard turnurile-n vânturi ­ de vaietele mumii
Nu se vedea de flăcări nici marginile lumii.


©Mihail Eminovici(Eminescu)

Adăugat de: th3mirr0r

vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.