Aur, mărire şi amor - Mihai Eminescu

Se făcea cam în anul 1840 şi câţiva, în Iaşi. Ne trezim în una din cele mai frumoase seri de iarnă. Rece dar luminoasă, ca o cugetare cerească în mijlocul unei gândiri senine se ridică luna palidă şi argintoasca mărgăritarul pe bolta albastră şi adâncă a cerului Moldovei. Era o noapte italică amestecată cu frigul iernii, amestecul unei lumi văratece, pline de senin, cu intimele plăceri ale iernii, cu căldura focului potolită, cu dulceaţa visătoarei gândiri. Afară era o vară rece ― în case oamenii ştiu să-şi facă o iarnă caldă.

Pe stradele în zadar luminate ale capitalei flăcările din fanarele cu undelemn îşi întindeau limbile avare în aerul rece, trecătorii umblau iute pe stradele pavate cu trunchi de stejar, luna se răsfrângea clară şi argintie pe murii nalţi şi albi a[i] caselor, aruncând pe ele umbrele urieşe şi ridicole ale trecătorilor. Numai din când în când se auzea zgomotul unei trăsuri, glasul unui om cu chef, şuierul trist al unui om pe gânduri.

În catul de jos a[l] unei case mari se adunase o societate aleasă, pentru joc de cărţi, societate compusă din membrii unor familii din cele mai cu influenţă, din mai mulţi consuli străini care-şi făcuse principala ocupaţiune a vieţii lor în jocul de hazard, al cărui cult atât de stricăcios l-au introdus la noi cu deosebire risipitoarea ofiţerime rusească. Pereţii salonului, altfel albi, erau acoperiţi cu covoare lucrate de scorţari din ţară, un ram de meserie care-a-nceput a se pierde cu totul. Marginile acestor covoare sau scoarţe erau cuadrate roşii şi verzi, iar în mijloc, ţesut în lână, câte-un idil întreg. Colo o fată dă iarbă verde un[ei] capre, dincolo doi copii îmbrăcaţi ca-n poveştile dramatizate şi care, prin poziţiunile lor, par a afecta reciproce intenţiuni subversive. Scândurile de pe jos erau ceruite deschis, cam în coloarea alămâiei, în opoziţiune cu ceruiala întunecată ce se-ntrebuinţează. Dară auroasa lor netezime se vedea numai p-ici, pe colea, căci podelele erau acoperite cu scoarţe trainice de lână în patrate, ce reprezentau în piezişurile lor toate colorile simple. Pe jilţuri cu sprijoane nalte, boltite şi negre, a[l] căror scaun [era]-mbrăcat cu lână verde, şedea risipită societatea, [la] acele ingenioase mese, care în starea lor normalreprezentează un dreptunghi de lemn de nuc lustruit, dar cari cu orice ocazie se puteau desface şi întoarce astfel încât reprezentau un patrat îndoit, aşa de mare ca dreptunghiul, îmbrăcat în postav verde. N-am nevoie să adaog că-n săltare găseai orişicând cărţi şi cridă.

Am vrea să-i dăm a înţelege cititorului cum că acesta nu era un salon principal de paradă, căci într-acelea l-ar fi uimit luxul sau mai bine zis acea barbară superfluenţă de mobile scumpe aduse din străinătate, ci o odaie mare destinată plăcerilor intime a băutului de ceai, a jocului de cărţi şi a limbuţiei răutăcioase asupra tuturor întâmplărilor, altfel atât de corupte de pe vremea aceea. Ş-aceste lucruri se povesteau în româneşte, căci sunt lucruri care nu se pot spune decât în româneşte. Limbajul era parte acela al cucoanei Chiriţei, parte acela a filozofiei lui Gane ― dacă cunoaşte cineva filozofia lui Gane.

Samovarele nalte de alamă galbenă fierbeau pe mese şi ceştile de ceai împărţite dădeau minţii şi vorbirii acea voluptate caracteristică pe care o dă numai sara de iarnă unită cu plăcerile ei.

Şezând, alături, pe un divan turcesc, lâng-o masă lunguiaţă încărcată cu ceşti, şedeau mai mulţi oameni bătrâni, jenaţi vădit de costumele moderne ce purtau, şi un arhimandrit cu barba sură şi cu faţa destul de veselă le povestea lucruri, pe care un arhimandrit n-ar trebui să le ştie. Mai mulţi ofiţeri tineri, din acea clică de adiotanţi domneşti şi de oameni fără nici o treabă cărora domnul le dădea, după naştere, un rang în armată şi pe care ei le solicitau pentru ca să poată avea dreptul de a purta o uniformă bine tăiată şi încărcată cu fir ca să se mişte astfel cu mult succes împrejurul damelor, a căror imaginaţiune rămăsese aprinsă de când plecase oştirea rusească. Damele erau frumoase, îmbrăcate după moda cea nouă (din Paris, se-nţelege) şi, ce e mai mult, cleveteau cu mult spirit.

Din acest soi de oameni s-a recrutat apoi în urmă acel contingent de aşa-numiţi oameni mari ai României a căror cel mai mic defect era acela că nu ştiau carte. Aceştia apoi au încurcat lumea amar de vreme, vrând ca să-şi recâştige valoarea unei vieţi pierdute-n cărţi. Nu creadă cineva că vorbesc din ură sau din predilecţiune pentru cele trecute. Nici prin minte nu-mi trece. Urât sau iubit, oricare obiect sau relaţiune care e capabil de-a stârni unul din aceste două afecte în sufletul nostru este în sine considerabil. Pe secături însă nu se supără omul cuminte, pentru că n-are pe ce şi la ce. Te miră numai cum s-au putut naşte asemenea minuni.

Erau în sală mai mulţi consuli care, înţelegând greutatea misiunii ce o pretindeau diplomatică, nu-şi căutau defel de treabă şi o lăsau pe deplin pe sama subalternilor, ca necompatibilă cu rangul lor. Cel mai cu haz din ei îşi adusese cu el tot personalul cancelariei lui. Acest domn nu dormise vo trei nopţi şi era cam somnoros, şi nici cred că altceva l-ar fi putut opri de-a [se] părăsi acestei plecări naturale decât stosul.

În mijlocul acelei veselii elegante, în fond însă lipsite de cultură adevărată, priveau ca nişte umbre tablourile din pereţi, pe care am uitat a le aminti. Erau litografiile institutului Albinei româneşti, binişor executate, unele copii de pe tablourile maestrilor străini, altele originale. Aşa, capul lul Crist în cunună de spini de Guido Reni, Belizar, generalul lui Justinian, ducând în braţe pe călăuzul său muşcat de şarpe, Arhanghelul Gabriel şi, în dreptunghi, ambasadorii Constantinopolei aducând coroana şi mantia regale lui Alexandru cel Bun, Dochia şi Traian, într-un colţ portretul litograflc al Domnului ţării, Mihail Grigore Sturza, şi într-alt colţ, într-un cadru aurit, lucrat în ulei, bustul în mărime naturală a Mitropolitului Moldovei şi a[l] Sucevei, Kyrio Kyr Veniamin Kostaki, cu rasa neagră peste potcap, cu barba lungă şi albă, pe piept ordinul sântei Ana în briliante. Faţa era bine lucrată, dar rasa călugăreascacoperea cu desăvârşire conturele corpului, numai mâinile foarte fine şi mici păreau mai mult de damă decât de prelat.

Dar să ne gândim la oamenii înfundaţi în dosul perdelelor. În fiecare societate se găsesc oameni ce se izolează, siliţi de natura lor proprie sau de vro preocupaţiune, şi nu iau decât o parte foarte pasivă la decursul petrecerii şi instinctiv îi vezi ascunzându-se or [i] în dosul unei perdele, cam în semiîntuneric, or[i] la gura unui cămin depărtat, or [i] se uită pe fereastă, şi stau astfel până ce nu-i scoate mâna vreunui romanţier indiscret, căci aceşti nefericiţi sunt în genere mai interesanţi pentru toţi indiscreţii decât cei ce se pierd în complexul flecăririi şi a[l] petrecerii.

Alături cu căminul, lungindu-şi picioarele în curmezişul oblonului, şedea un bătrân cu faţa prietenoasă şi senină. El era ras şi rădăcinile albe ale bărbii îi pudruia faţa. Părul alb de la tâmple şi de la ceafă era pieptănat în sus, poate cu prea multă îngrijire, spre a acoperi fruntea pleşuvă şi naltă, ochii mari, suri, cu desăvârşire limpezi, se uitau cu o cuminţenie bonomă în norii ciubucului din care fuma, nasul avea o tăietură corectă şi gura era desemnată cu o ironicfineţe. O femeie nu ― dar o fată s-ar mai fi putut înamora în el. Dacă fusese vreodată pasiune în sufletul acesta şi îndoială, ele făcuse loc unei linişti curate şi bătrâneşti şi privea c-un fel de superioritate bonomă la rătăcirile unei tinerimi nătânge şi pretenţioase. El privea cu multă atenţie la joc, asculta clevetirile damelor şi gogomăniile bărbaţilor ― corija frazele şi da învăţături cu multă fineţe şi rezervă, însă atât de clare, încât ele totdeauna erau ascultate. Oricând petrecerea ar fi stat pe loc, îndată ştia să-i dea o direcţiune atât de grată şi fertilă încât ea reintra în râzătorul ei curent. Era un gurmand al conversaţiunii.

Rezemat cu cotul de un pian, având pe genunchi nişte carte şi răsfoindu-le poate cu atenţiune, vedem un om tânăr, care însă părea îmbătrânit devreme. Era însă o-mbătrânire nu dintr-un trai prea repede, prin o consumţiune prea repede a puterii fireşti. Avea aspectul unui om tare, cel puţin sufleteşte tare. Deşi n-a fi avut mai mult de 25 de ani, totuşi părea a fi peste treizeci şi cinci. El era uscat şi subţire, de o statură de mijloc. Ras, cu o frunte ce se pierdea acută în colţurile laterale, încadrată de un păr roşu-închis, aspru şi amestecat des cu fire detot albe, ce contrastau cu nuanţa întunecată a părului. Nasul era uscat şi buzele foarte subţiri; ochii erau suri, mari şi de-o asprime extraordinară. Nimănui nu i-ar fi venit în minte să zică că-i frumos, dar vigoarea deosebită, aspră care respira din toate mişcările sale îi dădeau acea atragere pe care-o exercită fără s-o vrea sau s-o ştie toate naturile tari. Afară de aceea era foarte cult, umblase şi citise mult şi era un muzicant excelent. Prin pielea mâinilor sale uscate vedeai toţi muşchii şi toate vinele. Ele erau tari de păreau de oţel. Avea un glas adânc, cam aspru, dar plăcut în rara lui preciziune. Râsul lui era însă supărător.

Înfundat după o perdea grea de mătasă verde şi uitându-se pe fereastă în noaptea clară, şedea un tânăr cam de 18 ani. El îşi rezemase bărbia plină de cot şi se uita, neparticipând defel la petrecere, ocupat se vede cu sine însuşi şi cu visele sale. Fruntea lui naltă, albă, foarte netedă şi rondă se pierdea sub părul lung, moale şi negru strălucit, care era umflat în viţe naturale mari, care înmulţeau strălucirea părului. Faţa lui era vânătă de albă şi, fiindcă răsese fulgii de barbă neagră ce începuse a umplea părţile în josul urechii, el părea pudrat cu brumă de pe struguri; nasul era corect şi plin, părea tăiat în marmură, ochii mari sub nişte sprâncene arcate cu măiestrie erau întunecoşi, dar de o coloare nedescriptibilă. Păreau negri, dar, privind bine sub lungile lor gene, ai fi găsit că sunt de un albastru întunecos, demonic, asemenea unui smarald topit noaptea. Poate că, neumbriţi de gene atât de lungi şi atât de dese, n-ar fi părut atât de întunecoşi, poate că lumina, neoprită de acea mătase brună, ar fi limpezit noaptea voluptoasă a acelor ochi. Aveau albăstrimea transparentă a strugurului negru. Dacă a cunoscut cineva ochi frumoşi, la a căror vedere se cutremurorice fibră, pe care i-ai privi cu o intensivă şi, ca să zic, dureroasplăcere, atunci erau ai lui. Era îmbrăcat într-un surtuc de postav albastru deschis, cu talie lungă, pantaloni negri şi jiletcă de catifea neagrcu pui verzi de mătasă. Botinele de lac cuprindeau strălucit şi cu fidelitate formele unui picior mai mult mic. Părul lui strălucit, căzând pe umeri bine făcuţi, contrasta cu albastrul postavului.

Expresiunea feţii lui era tristă, dar nu dureroasă. Cel puţin umerii obrazului, cam ieşiţi, arătau că rotunzimea lui slăbise şi făcuse loc acelei umbre dulci şi interesante în mijlocul obrajilor care le şade atât de bine oamenilor tineri ― umbra sentimentalităţii. Această umbră, semnul setei de iubire, este la amândouă sexele irezistibilă. În vreme ce damele se uitau foarte des, ca-n treacăt, dar cu multă intenţiune la tânărul nostru ― şi nu era discreţiunea ce le oprea de-a-l atrage în mijlocul lor, ci refuzul cu care le-ar fi răspuns, el se uita pe fereasta care dădea în grădină. Cerul se acoperise cu nouri albi, luna învineţise şi fugea cufundându-se în ei şi începuse a ninge. Copacii, a căror crengi încărcate se strecurau negre prin tufele de zăpadă, şi vântul trecea ascuţit pin crăpăturile ferestrei şi mişca portiţa din grădină, care scârţâia monoton şi ascuţit în ţâţânele de fier. El era într-o dispoziţiune leneşă şi călduroasă pe care-ar fi dat [mult] ca D -zeu s-o eternizeze. Îi părea că-i singur şi visurile treceau c-o limpezime rară înaintea ochilor minţii sale, era un fel de lipsă de pasiune, un simţământ nemişcat, pe care naturi extreme în afectele lor o doresc atât de mult. I-ar fi fost urât dacă urâtul n-ar fi fost atât de dulce, un urât ca mirosul florilor de măr care cad scuturate de vânt, urâtul melancolic ce naşte în om după ce a citit un idil sau o poezie liniştită, intuitivă, cu bucurii şi nefericiri modeste; în asemenea momente omul tânăr simte intrând în el liniştea bătrâneţii şi mai că-ţi vine să te apuci de lucrul cel mai plăcut, de acela de-a-ţi recapitula viaţa scurtă or [i] lungă, cu durerile şi bucuriile trecute, care amândouă sunt pentru inima omeneascde o iernatecă voluptate. Şi, în fiecare din aceste tablouri, îţi vezi capul, ici tânăr, colo matur, colo bătrân, mai mulţi oameni şi totuşi unul şi-acelaşi. Dar el nu vedea numai capul lui, ci încă unul, acela al unei copile. Doi ochi mari căprii se uitau cu timida şi ruşinoasa lor blândeţe la el şi gâtul ei alb părea că se-ntoarce spre a-şi ascunde faţa plină de amor. El surâse fără voie la această reamintire.

În acest moment se anunţă consulul rus, societatea rămase încremenitîn acea dispoziţiune respectuoasă, care o inspiră aşteptarea unui personagiu însemnat, uşa se deschise în amândouă lăturile şi domnul Consul intră încărcat cu toată splendoarea decoraţiunilor sale. Doamna de casă îl primi. El se-ndreptă spre jucători.

― Mă rog nu vă jenaţi, zise franţuzeşte, şi-ncepu apoi a ferici damele cu complimentele sale şi pe cavaleri cu poantata sa conversa ţiune, care pe vremea aceea devenise o modă. Omul rămas nemişcat în tot intervalul acesta era numai Iorgu.

De momentul acesta se folosi o damă tânără, cu părul negru, dar nu des, pieptănat cu multă cochetărie pe tâmple, cu ochi ca doi diamanţi negri, care se roşise ca focul de multă vorbă şi râs. Ea era în rochie de mătasă neagră, cu o talie admirabilă. Ea se apropie de Iorgu şi-l lovi peste umăr cu evantaiul de lemn de roză.

― Urâtule, zise ea c-un surâs gentil, ce şezi singur?

― O, doamnă... zise el roşindu-se şi lăsând să cadă peste ochi acea perdea care-i făcea şi mai periculoşi de cum erau.

Ea-şi puse mâna albă pe umărul lui.

― Nu sunt cu prejudiţii, zise, îmi placi foarte mult.

― O ştiu, doamnă.

― O ştii? ei?... şi?...

― Şi... nu sunt capabil să te înşel, doamnă, zise el întorcându-şi pe jumătate capul.

― Şi de ce... să n-o poţi fi?

― Pentru că... pentru că nu te iubesc. Ţi-o jur că nu-mi eşti indiferent ă... zise el, uitându-se la ea.

Ea se uită într-ai lui, de gândeai că i se topesc...

― ...dar, doamnă, nu te iubesc, nu pot.

― Va să zică îţi sunt chiar nesuferită.

― Deloc... dar iubesc. De n-aş iubi pe altcineva, desigur că te-aş iubi pe d-ta, căci eşti atât de frumoasă ― şi afară de aceea îi semeni ei, puţin, dar totuşi...

― Dar nu-i de trebuinţă ca să mă iubeşti pentru ca să-mi iubeşti desperarea mea, zise ea. Vin oriunde aud că eşti, numai ca să te văd.

El se uita la ea şi-ncepu să râdă, dar fără răutate. Îi părea aşa de ciudat ca o femeie să-i pretindă în acest mod iubirea.

― Şi ţi-o repet dar, adaose, eşti cea mai graţioasă femeie din lume şi nici îţi poţi închipui cum îmi e de simpatică toată arătarea d-tale, şi chiar de-aş simţi aplecări care să-mi nesfinţească amorul meu, am o voinţă tare. Doamnă, te iubesc şi nu te iubesc, te ador şi nu te ador. Închipuieşte-ţi că ne-am iubit odată, că acea iubire s-a stins şi că în locu-i a rămas amiciţia. Crede-mă că m-aş arunca în foc pentru d-ta, că de câte ori te văd mi s-aprind creierii şi nebunesc ca, un copil, dar inima... inima... ce vrei să-i fac, doamnă, ca să tacă...

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.