Archaeus - Mihai Eminescu

Netăgăduit că sunt multe lucruri la priceperea cărora nu-l ajunge capul pe-un membru gros de la primărie sau pe-un subcomisar de poliţie — deşi aceştia sunt în genere oamenii cari pricep tot. Cel puţin când e vorba de espropriarea unei găinării, de insuflarea de respect în cetăţeanul măcelari cu măsuri false, oameni mai îndemânatici decât cei doi de sus nu cunosc. Totuşi ni se pare — se 'nţelege că nu impunem nimănui părerea — că, afară de cumpene strîmbe şi găinării în faţa uliţii, mai există oarecari lucruri, de-o însămnătate secundară într-adevăr, de ex. filozofia, poezia, artele, tot lucruri cari scapă perspicacităţii numiţilor domni, dar a căror existenţă nu se poate nega.

Se vede că autorul vrea să 'nceapă de la az buchi . Într-adevăr, lumea cum o vedem nu există decât în crierul nostru. Nimeni nu va tăgădui că este deosebire între gânsac şi câne. Privirea cânelui e inteligentă, el pricepe din lumea această o porţie mult mai bună decât gânsacul; cu toate acestea amândouă aceste fiinţe au ochi şi crieri. Lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem; pentru gânsac, cum o vede el, pentru câne item, pentru membru de la primărie — pentru Kant item. Totuşi câtă deosebire între ochii de porc a susînţelesului membru şi privirea adâncă a înţeleptului de la Königsberg.

Care-i adevărul? Cel văzut clar de un gânsac sau cel abia întrevăzut ca printr-o negură de Kant? Într-adevăr, iată un lucru ciudat. Cel dintâi deosebeşte lămurit grăuntele de porumb de prundul galbăn, el înoată cu siguranţă pe apă, măsură, cu ochiul distanţele ce le poate ajunge şi nu-i fără oarecare înduioşere în faţa unei gâşte în epoca virginităţii. Cel de-al doilea uită să mănânce, voind să sară peste o groapă cade-n mijlocul ei, iar frumuseţile virgi - sau nevirginale trec pe lângă dânsul fără ca el să-şi [fi] ridicat ochii.

Cu toate acestea noi presupunem că filozoful e mai cuminte decât un gânsac, ba că în problemele aceluia e mai mult adevăr decât în siguranţele acestuia.

Un semn că pentr-o minte mare totu-i problem[ă], iar pentru 75 de dramuri de crier totu-i sigur.

E ştiut că regula pitagoreică din geometrie se numea puntea măgarilor. Puntea măgarilor pe care trebuie să treci în orice cugetare mai adâncă este: că nu putem pricepe lumea în sine, şi că toată esplicarea ei este esplicarea unor reacţiuni a crierilor noştri şi nimic mai departe. Lumea-n sine rămâne un problem înlăuntrul căruia se ratăceşte cîte - o rază slabă, cîte - o fulgerătură pe care cugetătorul adânc o 'ncremeneşte pe hârtie, pe care, citind-o, se naşte în păreţii capului tău acea rezonanţa lungă care face să vezi într-adevăr că lume şi viaţă sunt un vis.

Dar, cum am zis, toate acestea sunt fleacuri pentr-un membru de la primărie. Viaţa are pentru el însămnătate numai întrucât se percepe taxa pentru înscrierea în condicele stării civile, moartea întrucât se percepe o taxă pentru îngropăciune şi întrucât se adaogă cu unul numărul născuţilor şi al morţilor. Membrul de la primărie nu vede în aceşti oameni decât indivizi impozabili, subcomisarul — indivizi ce trebuiesc privegheaţi ca să nu [se] fure unii pe alţii şi să se ţie în regulă.

După această pătură de oameni urmează învăţaţii cuvântului. Aceştia întreabă totdeauna quid novissimi? Cartea cea mai nouă e pentru dânşii cea mai bună. Ei citesc mult şi au în capul lor o mulţime de definiţii , formule şi cuvinte despre a căror adevăr nu se îndoiesc niciodată, căci n-au vreme de-a se îndoi. îi numesc ai cuvântului pentru că înţelepciunea lor consistă în cuvinte, în cojile unor gândiri pe cari memoria lor le păstrează. Căci o gândire este un act, un cutremur al nervilor. Cu cât nervii se cutremură mai bine, mai liber, cu atâta cugetarea e mai clară. La ei acest act, prin care cugetarea străină să se repete întocmai în capul lor, nu se 'ntîmplă, pentru că mulţimea citirei şi obosirea creierului n-o permite. Cele citite trec ca nişte coji moarte în hambarul memoriei, de unde iese la iveală apoi tot în aceeaşi formă.

Iar eu din parte-mi gândesc aşa: orice-a gândit un om singur, fără s-o fi citit sau s-o fi auzit de la alţii, cuprinde o sămânţă de adevăr. De-aceea cărţile vechi, pe - cari oamenii nu le scriu numai iac-aşa, numai ca să le scrie, ci pentru că gândise ceva ce le apăsa inima şi voiau s-o spuie şi altora; cărţile vechi eu unul le citesc şi găsesc între lucruri absurde unele seminţe de lumină pe cari apoi le ţin minte.

Aşa în una din zile stam fluierând la fereasta deschisă, era zăpadă şi frumos afară, când iată văd trecând un bătrân c-o manta lungă în spate şi cu pălăria cu marginile foarte largi. Il văd intrând la Corabia lui Noe . Corabia aceasta este o crâşmă unde se găseşte vin unguresc bun. Acolo aveam şi eu masa mea de baştină şi sara, când mi se ura cu cititul şi scrisul, mă duceam la mesuţa din colţul corăbiei şi mi se părea că mă făceam iar copil, că eram în vremea lui Sim, Ham şi Iafit. Când îl văd intrând pe bătrân zic; „Ce drac! pe acesta nu l-am văzut niciodată... hai să vedem cine-i?" . .. Iau pălăria din cui, cobor iute scările şi la Corabie.

Întru 'nlăuntru ... moşneagul — la masa mea. Corabia era o odaie mare, boltită şi întunecoasă în care şi ziua ardea lampă. Bătrânul era interesant. Părul capului era alb, ras cu totul la faţă, ochii suri, mari şi pătrunzători, apoi mirosea de departe a tabac şi mie mi-a plăcut totdeauna oamenii cari mirosă a tabac.

I-am dat bună sară şi m-am pus în faţa lui, pentru că eram în dreptul meu să şed la masa mea. El răsări oleacă , dar nu spuse nimic. Apoi începu a ciocăni în masă cu degetele lui lungi şi subţirele şi fluiera pintre dinţi... Era o necuviinţă... dar acuma eu tăceam; căci, oricât de necuviincios ar fi fost, aria era de-o frumuseţă rară... era subţire ca bâzâitul de albină, dar ţi se părea că-n gura [lui] s-a aşezat un virtuos de violină lung de [o] palmă şi, pe o vioară cât cojiţa unei alune, cânta subţire şi frumos, de stai îndrăgit de el... Apoi tăcu şi iar începu a ciocăni cu degetelei lui lungi, încât mâna lui îmi părea un paingăn mare, care joacă tremblante.

— Iartă-mă, d-le Doctor, zisei eu încheindu-mi surtucul dinainte, dar mie-mi pare că aria aceasta care ai fluierat-o am mai auzit-o undeva... şi aş voi să vă 'ntreb…

— Aria asta ai auzit-o în capul d-tale, zise el, pe când ştergeai ciubotele lui Beethoven.

— Mă iartă, d-le, dar nici n-am avut onoarea de-a cunoaşte pe Beethoven.

— Ce ştii d-ta, dacă l-ai cunoscut sau nu. Eu îţi zic că l-ai cunoscut... Eu îţi zic că i-ai şters ciubotele, şi basta.

„Ce dracul! îi nebun moşneagul iesta, gândeam eu."

— Ce dracul! Îi nebun moşneagul iesta, zise el clipind din ochi şi imitându-mi glasul întocmai. Apoi urmă: Kellner! Vin de maghiarat de cinci ani, astupat bine... Iute. Ei, nepoate, urmă el, aşa-i că cea dendâi gândire care ţi-a venit în minte la răspunsul meu a fost: „Ce dracu! îi nebun moşneagul iesta". Vezi tu, asta voiam s-o ştiu! ... Omu-i ca o vioară... dacă pui degetul într-un loc pe coardă, sună 'ntr-un fel, într-alt loc într-alt fel, dar o vioară samănă cu alta. Astăzi mă simt dispus să fac filozofie şi bine că te-am găsit, nepoate, pentru că mie-mi pari un om neofenziv şi care se miră, şi mirarea este mama înţelepciunei.

Eu căscam gura.

Bătrânul se uită la mine şi 'ncepe să râdă.

— Spune-mi nepoate — dacă poţi — un lucru imposibil şi o idee imposibilă.

— Un lucru imposibil e ca eu să fi şters ciubotele lui Beethoven, care-a murit înainte de atâţia ani, iar o idee imposibilă este ca ceva să fie şi să nu fie tot în aceeaşi vreme.

Kelnerul adusese vinul cerut, moşneagul împlu un păhar mie, unul lui, pe care-l şi deşeartă pân-în fund.

— Ascultă-mă , nepoate, tu eşti un prost, zise el. Ai auzit tu vrodată despre Archaeus?

— Ba nu.

— Nu? Ei bine, Archaeus este singura realitate pe lume, toate celelalte sunt fleacuri — Archaeus este tot.

— Ptiu! bată-te vina, unchiule , cu tot Archaeusul tău... Cum văd, [vrei] să mă iei peste picior. Cine ţi-i Archaeus?

— Şşut! Taci, nepoate ... Toate celea la vremea lor. Am să-ţi spun eu îndată cine-i Archaeus, numai mai întâi bea-ţi păharul de vin şi ascultă următoarele cuvinte a moşului. Cugetări imposibile nu există, căci, îndată ce o cugetare există, nu mai e imposibilă, şi dac' ar fi imposibilă, n-ar exista. Ce este imposibil? Am să-ţi pun îndată o mulţime de probleme. Condiţiile a orice posibilitate sunt în capul nostru. Aicea sunt legile ciudate cărora natura trebuie să li se supuie. Aicea-i timpul cu regulele lui matematice, aicea spaţiul cu legile geometrice, aicea cauzalitatea cu necesitatea ei absolută, si dacă le ştergi acestea... şi un somn adânc le şterge pentru câteva oare ... ce simţemânt ni rămâne pentru acest interval al ştergerei? Nimic. Şi cu toate acestea sosesc momente în viaţă în cari aceste trei elemente ale minţii noastre, aceste sertare în cari băgăm o lume dispar pentr-o clipă... e drept, ca o fulgerare numai, dispar sau în parte sau în tot şi stai ca înaintea unei minuni şi te 'ntrebi... aşa ca omul care crezuse că tot ce vede e chiar aşa cum este ... că oare ce 'nsemnează asta. Când priveşti o fizionomie ciudată, îţi vine de sine întrebarea: oare cum dracu-o fi gândind acest om? Ba lipsa unuia din cele cinci simţuri, chiar venind mai târziu, modifică radical lumea cugetării.

— Cum aşa? Apoi tocmai Beethoven a compus muzică pe când pierduse auzul.

— Ştiam c-ai să-mi obiectezi aceasta. Da, Beethoven compune opera Fidelio după ce uitase de mult natura vocii omeneşti ... el scrie muzică pentru voci cum crede el c-ar trebui să fie şi te trezeşti faţă c-o operă care ţi se pare că fuge dinaintea ochilor... c-ai privi-o cu binoclul întors... ş-ai vedea departe, departe, în fundul cugetării unui om, ceva straniu ce pari a nu pricepe bine, până bagi de seamă că sunt închipuirile unui surd despre vocea omenească, a cărei natura normală el o uitase sau avea numai o reminiscenţă slabă despre ea. Dar închipuindu-ţi cumcă toţi oamenii ar avea în urechea lor numai o reminiscenţă de memorie ca aceea a lui Beethoven... toată opera s-apropie vădit, ca şi când ai privi-o cu stecla aşezată normal la ochi... ba s-apropie aşa încât toată scena ţi s' aşează 'n cap ş' auzi opera urlârdu-ţi în cranul deşert, cu boschete, cu temniţe , cu actori, cu actriţe, cu tot. Cum va fi arătând capul unui om care are - o operă ori o dramă 'n el, cu oamenii ei interesanţi , cu lumina de lampe, cu pânzele zugrăvite, cu totului tot în capul lui... Un teatru întreg în care sufletul lui, ghemuit într-un colţ al salei, e singurul spectator.

— Bine. Dar de ce să nu credem că făptura normală a omului este cea anume făcută ca să vadă adevărul?

— De ce? Pentru că tocmai această făptură normală nu este una ş' aceeaşi totdeuna vor fi mici deosebiri; unde însă deosebirile sunt mari, avem altă lume. Dar să urmez. Nu ştiu dacă cineva s-a visat vrodată elastic ... că poate creşte, se poate îmfla, se poate contrage... Dacă pe-un asemenea om nu l-ar trezi nimene din somn, el ar trăi o viaţă întreagă c-o lume reală şi pipăită , căci în somn se pipăie aşa de bine ca-n trezire... va să zică nu lipseşte nici acest control, cel mai sigur, al realităţii... Şi acest om s-ar contrage 'ntr-o cartofă care - ar striga oamenilor de pe uliţă să ia sama să nu-l calce, ori s-ar subţia într-o prăjină cu barbă englezască şi cu pălărie naltă, ori s-ar îngroşa ca un birtaş bavarez... ar trece printr-o mie de figuri el însuşi şi, dac' ar dormi toată viaţa lui, nici în minte nu i-ar mai veni să se îndoiască că aceasta este natura lui, că altfel nu poate fi şi că toate trebuie să fie cum sunt... Dacă s-ar trezi puţin înainte de-a muri, ar crede, din contra, c-a adormit şi că visează. O lume ca nelumea este posibilă, neîntreruptă fiind de-o altă ordine de lucruri. Există multe buruieni cari, aducând o mică modificare a organului vederii, crează înaintea omului o altă lume. O băutură preparată dintr-un burete măreşte proporţiile lucrurilor. Un pai pare mare cât o bârnă şi omul, în reminiscenţa figurei ce o avuse înainte de asta, sare peste un fir de pai din drum. Un lan de grâu devine o pădure de aur, oamenii devin urieşi şi poate că povestea veche, că 'nainte urieşii locuiau pământul, atârna de construcţia ochilor de pe atunci şi nu de mărimea lor obiectivă sau, mai exact, de mărimea în care reflectă ochiul nostru de astăzi făpturile omeneşti. Care este criteriul realităţii? Despre ochi nu mai vorbim... Cine nu ştie cu câtă realitate, cu cât adevăr se prezintă în vis chipuri cunoscute, grădini, case, strade; urechea aude muzică plăcută şi mintea şi - aduce aminte cumc-a mai auzit odată această muzică... Un amic se arată... el a 'mbătrânit, vro câţiva peri albi are pe cap... mintea-l compară cu reminiscenţa ce-o aveam despre dânsul , şi închipuirea cum el a fost şi vederea concretă cum este ni smulge părerea de rău: „Cum s-a schimbat omul acesta!" ... În starea de nebunie toate ideile sunt de o cumplită realitate... Omul e torturat, e pus pe cruce, e bătut, fără ca cineva să-l atingă. Cele mai cumplite dureri fizice sfâşie sufletul şi-i brazdează faţa... din contra, dureri reale în senzul nostru îl găsesc nesimţitor... Nu avem criteriu... Nu ştim dacă ştim ceva... O credem, fiindc-o cred şi alţii, pentru că e o normă predomnitoare, şi asta nu fiindcă lumea ar fi cum ne-o închipuim, ci pentru că om cu om samănă mai mult ori mai puţin... Poate-se zice însă că cutare om ciudat nu are drept când spune ceva? Cu ce-l combaţi?... Cu aceea că şi alţii zic ca tine că nu-i aşa? Cu ce drept? Valoarea privirei lui este aceeaşi cu valoarea privirei noastre... numai c-a lui e izolată, pe când a noastră găseşte şi altele turnate pe-acelaşi calup. Dar e un visător? Bine. Cine? Noi ori el? Asta e 'ntrebarea.... Poate că noi nu facem alta decât visăm într-un fel şi el într-altul...

— Dar bine... vedem lumea.

— Şi el o vede.

— Dar o pipăim.

— Şi el o pipăie. Cu ce drept modul nostru să fie cel adevărat şi al lui cel fals? Pentru ce nu viceversa? Suntem noi nebuni ori el e nebun... asta-i întrebarea. Şi de gândim numai cât de altfel a fost privirea oamenilor în alţi secoli, că ceea ce ni pare nouă ciudat lor li părea firesc, că în orice lucru nepriceput n-avem decât o formă sub care o altă frunte de om vedea un lucru foarte priceput, atunci ni vine să 'ntrebăm care-i criteriul minţii sănătoase? O minte care azi aprobă ceea ce-a dizaprobat ieri, care dizaprobă ce-a aprobat ; o minte care vedem că se hrăneşte secol cu secol din paradoxuri...

— Cum din paradoxuri?

— Da! Căci spune-i numai un[ui ] om ieşit din coaja naturei cumcă soarele stă şi pământul se 'nvârteşte... el va găsi-o iraţional, paradox, contra minţii sănătoase... Spune-i că stelele sunt tot atâtea lumi... el va găsi-o paradox.

— Dar cu toate acestea e adevărul.

— Adevărul? Cum vrei... Cum dispar, cum devin pe 'ncetul nepipăite chiar teoriile mişcării când presupunem ceea ce ni se impune de sine... că spaţiul e nemărginit!... Unde-i mişcarea când spaţiul e nemărginit?... Pământul a făcut o bucată... Bine... Deasupră-i şi dedesuptu-i a rămas tot atâta spaţiu, căci e nemărginit... va să zică ce a parcurs el, când n-a parcurs nimica, căci pretutindenea stă în acelaşi loc, în acelaşi centron , în nemărginire, şi dac' ar sta pe loc şi dacă s-ar mişca, tot atâta ar fi... Care-i criteriul mişcării lui? Iar simţirile noastre, iar acest senzoriu vizionar, încât mişcarea lui nu-i de cugetat fără ca să punem totodată fiinţa noastră. Pământul îmblă cum îmblăm 4 noi în vis. Departe ajungem, şi totuşi pe loc suntem... În urmă şi 'nainte nici nu s-a mărit, nici n-a scăzut distanţa — căci e nemărginită.

— Dar timpul?

— O, acest blestemat de timp, care e când lung, când scurt, fiind cu toate acestea acelaşi, cel puţin remontoriul o spune... Când aşteaptă cineva iarna la portiţa vrunui zaplaz pe drăguţa lui... şi ea nu vine... şi aşteaptă... şi ea tot nu vine... ce-i timpul? O eternitate. Şi când citeşte cineva o carte frumoasă... mii de tablouri se desfăşură pe dinaintea ochilor... ce-i timpul? Un minut. Cine n-a avut vro dată un roman întreg în minte pentru a cărui realitate normală i-ar trebui o viaţă întreagă ori o tinereţă întreagă?... În vis el poate avea într-o singură noapte viaţa întreagă a unui om. Şi de ce a unui om? De 6 ce nu a tuturor celor ce se 'nvârtesc împrejurul lui? Şi în câtă vreme? în şapte ori opt oare. Dar ce-i o tragedie ori o comedie altceva? Şi, într-adevăr, dacă un asemenea op interesează, nici bagi de samă cât timp a trecut. De luăm criteriul normalităţii , am şters tot esclusivismul unei posibilităţi convenţionale şi de calup ş-am pus în locu-i o alta tot atît de îndreptăţită. Atunci nu mai zicem: numai asta este posibil şi numai aşa e posibil, ci zicem: După cât ne ajunge capul, aşa e... dar dracul ştie dacă n-ar putea fi şi de o mie de ori altfel...

— Ce ciudată idee despre viaţă!

— Închipuieşte-ţi un manuscript vechi, cu filele unse, într-un colţ de sertar... o comedie, de exemplu. Directorul de teatru, în încurcatură, dă de el, citeşte... citeşte... pocneşte din degete... „Da ştii că asta-i bună!"... Şi iată că te pomeneşti deodată pe scenă c-o icoană vie a vieţii... publicul râde , actorii se strâmbă şi toate acestea ca 'nainte... de o sută de ani. Atuncea-ţi vine-a zice că ori publicul şi teatrul sunt depărtaţi cu două sute de ani, ori că piesa este nouă. Unde este timpul? Când întorci binoclul, [lucrurile] ţi se par într-o abnormă depărtare... Un om născut cu binoclul pe nas ar alerga viaţa lui toată după nasul lui propriu, ca să-l ajungă, şi ar fi foarte firesc asta... Unde este spaţiul? De aceea când auzim trâmbiţa marilor adevăruri, cari se prezintă cu atâta conştiinţă de sine, să zâmbim şi să zicem: Vorbe! vorbe! vorbe! S' ascultăm poveştile, căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile şi gândirile noastre cu ale lor... În ele trăieşte Archaeus... Poate că povestea este partea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele... Auzit-ai tu vrodată povestea regelui Tlà?

— Niciodată... Dar aş dori să ştiu mai întâi cine-i Archaeus?

— Hm! Cum dracu să ţi-o spun dacă n-ai priceput pân - acuma. Măi băiete! Cu toate schimbările ce le doreşte un om în persoana sa, totuşi ar vrea să rămâie el însuşi ... persoana sa. Am cunoscut oameni ce doreau a fi mai frumoşi (cîte femei!), mai cuminţi (câţi oameni de stat!), mai geniali (câţi scriitori!), am cunoscut unii cari aveau dorinţe de Cezar, în cari se grămădeau visurile de glorie a lumii întregi...dar ei vroiau să fie tot ei. Cine şi ce este acel el sau eu care-n toate schimbările din lume ar dori să rămâie tot el? Acesta este poate tot misterul, toată enigma vieţii. Nimic n-ar dori să aibă din cîte are. Un alt corp, altă minte, altă fizionomie, alţi ochi, să fie altul ... numai să fie el. Ar voi să se poată preface în mii de chipuri, ca un cameleon ... dar să rămâie tot el. Abstrăgând de la dorinţa acestei reamintiri, fiecare 'şi are dorinţa împlinită,... căci este indiferent, pentru cel ce nu voieşte memoria identităţii, dacă-i el sau nu-i el rege. El este regele, dacă nu face numai această pretenţie să fie tot el... Iată alt corp, altă minte, altă poziţie, numai că nu eşti tu. Ei, ai priceput ce-i Archaeus?

— Ba nu. Mai puţin decât oricând.

— Nici nu-i uşor de priceput — pentru că-i etern. Şi etern este tot ce este întotdeuna de faţă... în acest moment. Nu ce au fost, căci au fost stări de lucruri, nu ce va fi, căci vor fi iarăşi stări de lucruri. Ce este. Numai dacă vremea ar sta locului am putea vedea lămurit ce-i etern... Numai într-un punct în care s-ar naşte un moratoriu între moarte şi viaţă, căci lumea nu-i decât o vecinică plătire 2 cătră viaţă, o vecinică încasare din partea morţii. Şi această împrejurare este mama timpului. Fără de aceasta, suma celor ce există într-adevăr s-ar putea privi peste tot, am şti ce este netimporal.

— Ce-mi folosesc mie espunerile acestea când eu tot nu ştiu ce-i Archaeus?

— Hm! Eşti greu la cap. Când gândeşte cineva că neînsemnata mărime a corpului omenesc nu stă de fel în raport cu puterea, cu imensitatea voinţei (gândeşte la Napoleon), cumcă omul e numai prilejul, adesea slab, abia suflat, pentru nişte patimi cumplite, când gândeşti cumcă purtătorul acestor patimi poate în orice moment să devină o coajă, ca un vas pe care l-a spart vinul, apoi când vezi că unul şi acelaş princip de viaţă încolţeşte în mii de mii de flori din cari cele mai multe se scutură la drumul jumătate, puţine rămân, şi aceste puţine au în sfârşit aceeaşi soarte, atuncea vezi cumcă fiinţa în om e nemuritoare. E unul şi acelaş punctum saliens care apare în mii de oameni, dizbrăcat de timp şi spaţiu, întreg şi nedespărţit, mişcă cojile, le mână una 'nspre alta, le părăseşte, formează altele nouă, pe când carnea zugrăviturelor sale apare ca o materie, ca un Ahasver al formelor, care face o călătorie ce pare vecinică.

— Şi este într-adevăr vecinică.

— In fiece om se-ncearcă spiritul Universului, se opinteşte din nou, răsare ca o nouă rază din aceeaşi apă, oarecum un nou asalt spre ceruri. Dar rămâne 'n drum, drept că în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cerşitor. Dar ce-i şi ajuta coaja cariului care-a 'ncremenit în lemnul vieţii? Asaltul e tinereţea, rămânerea 'n drum ? decepţiunea, recăderea animalului păţit — bătrâneţea si moartea. Oamenii sunt probleme ce şi le pune spiritul universului, vieţile lor —încercări de deslegare. Chinul îndelungat , vecinica goană după ceva necunoscut nu samănă cu aviditatea de a afla răspunsul unei întrebări curioase?

— Dar mie mi se pare că unde-i un problem e totodată şi deslegarea lui.

— Da. Kant. Cei mai mulţi oameni însă rămân întrebări, uneori comice, alteori neroade, alteori pline de 'nţeles, alteori deşerte. Când văd nas omenesc, totdeuna-mi vine să 'ntreb ce caută nasul iesta 'n lume?

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.