Ruda - Marin Sorescu

Marin Trancă, fiind însurat de vreo douăzeci de ani,
A făcut el socoteala într-o zi şi s-a găsit rudă
Cu nevastă-sa. Aoleu, cum să mă mai culc eu cu ea,
Dacă-mi e rudă?

Şi-a găsit una care-i plăcea lui, de la Gaia, satul vecin
Şi se ducea întotdeauna acolo, venea seara prin pădure.
Pădurea mare, cu primejdii, dar lui nu-i păsa,
Aşa e omul, când îi e drag.

Mama fetii 1-a întrebat: - Mă, tu eşti însurat?
- Am fomee şi doi copii.
- Şi la ce venişi?
- Păi, vreau să iau fata dumitale, că, vezi dumneata,
Cu nevastă-mea sunt rudă, m-am găsit rudă cu ea.
- Pleacă de-aici, fire-al dracu de nărod,
Du-te la copii, când ai luat-o pe-aia, n-ai ştiut că ţi-e
Rudă? După atâţia ani ţi-ai adus tu aminte?
-Avea dreptate şi ea - asta o povestea chiar el –
Am plecat. Mă mai duc la trei, patru zile,
Intru în casă, dau bună seara, iese unu de după uşă.
- Ce e cu tine aici? Şi dă-i.
- Lasă-mă, neică, să-ţi povestesc.
- Ce să povesteşti, bă? Tu ai muiere şi copii mari.
Şi m-a fugărit. N-am odihnit decât în pădure.

Altă dată Marin Trancă povestea mai frumos.
- M-a întrebat într-o zi mama fetii:
- Da' dumneata ce cauţi pe-aici, mă gagă?
- Păi, iote la ce venii,
Vreau să iau fata asta a dumitale.
- Păi, dumneata n-ai fost însurat, că eşti cam trecut.
- Am şi muiere şi doi copii, de ce să mint.
Mă, parcă i-aş fi vărsat o oală fiartă pe picioare.
-Atunci ce caţi, mă, aci?
Să nu te mai prind că te opăresc, fire-al dracu de golan.
A tânără era pe-afar'.
„Fă, ce mă fac, că i-auzi
Mumă-ta să nu mai viu." „Lasă, să vii, zice, că îi trece."
M-am dus acasă cu inima grea.
Mai statui vreo două seri, nu mai putui răbda, mă dusei.
Mă duc acolo, a mică nu era acasă, intru şi eu,
Dau bună seara, ca omul, ea, a bătrână, nu-mi mulţumeşte.
-Ce cătaşi, mă, iar venişi?
Stau eu acolo, s-o mai încânt cu vorba.
„Gagă, că muierea
A plecat, că n-o mai ţin, că suntem rude."
Ea mă drăcuia: „Pleacă, golane, de-aci".
În timpul ăsta, ce să vezi dumneata?
Nu ştiu de unde iese, după uşă, unde l-o fi băgat,
Un găligan mare c-un ciomag. Şi jap, jap!
Nici nu ştiu cum am ieşit de-acolo.
Şi fugi, eu mic în pas, el mai mare, unde mă ajungea, da.
Eu cred că el putea să mă ajungă des-des, da'nadins
Mergea mai încet.
„Lasă-mă, nene, că nu mă mai vezi pe-aici. Iartă-mă."
M-a lăsat la Prodişte, n-a mai coborât coasta.
S-a întors îndărăt.
Eu am stat jos, m-am închinat şi-am zis:
„Sufletul mi-o mai da
Pe-aici". Vin acasă amărât, abătut, bătut, cu spinarea umflată.
Muierea: Bine, mă, iar fuseşi?
-Lasă, fă, că s-a terminat, acum să mă mâi tu şi nu mă
Mai duc.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Marin Sorescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.