Orașul cu minuni - Magda Isanos

Domnișoara Vanda


...Când gospodinele treceau spre piatã, d-ra Vanda stãtea de acuma în fața tejghelei, ocupatã sã ajusteze o rochițã sau sã picteze un obraz trandafiriu. Ele îi dãdeau vesele bunã dimineața și fata rãspundea, iar dacã se simțea veselã din vreo pricinã oarecare amândoi obrajii sãi fãceau douã gropițe când ea surâdea și fiecare se simțea atunci mulțumit privind-o.
Toatã lumea din orașul acela o iubea pe d-ra Vanda. Ea se purta cu micii sãi cumpãrãtori întocmai ca o zânã bunã, îi ridica de subțiori pânã la rafturile de sus ca ei sã-și aleagã pãpușa, fetițelor le îndrepta moțul din pãr, bãieților (care veneau sã cumpere paiațe și maimuțoi), le aranja mai bine reverul hãinuței "marinar" și pentru fiecare din cliențîi ei avea buzunarele rochiei pline cu bomboane, pișcoturi și fructe zaharisite. Și-n orașul acela erau copii mulți și se cumpãrau mereu pãpuși.
Însã nimenea nu bãnuia cã se petrece în micul atelier al d-rei Vanda un lucru grozav. Atât de mãiestrite ieșeau pãpusile din mâna cea subțire și albã a fetei, că sufletele copiilor mici, morți de curând, crezându-le trupuri vii, intrau în pãpusile de pâslã și porțelan și rãmâneau întemnițate acolo. Adeseori, seara, când d-ra Vanda lucra de zor lângã lampã, un murmur ciudat, un suspin ușor înfiora aerul și ea ridica o clipã ochii și asculta speriatã, dar îndatã se liniștea zicându-și cã i s-a nãzãrit, și totuși, fãrã voia ei, d-ra Vanda se gândea cã prea sunt mari și rugãtori ochii cei neînsuflețiti ai pãpusilor, prea o urmãresc aceste priviri dureroase ce parcã ar vrea sã plângã și nu pot. Însã de unde sã-i vinã-n minte d-rei Vanda cã zeci de suflete de copii stau închise-n trupusoarele de porțelan și pâslã, cã sufletele acestea sunt vii și simțitoare și cã suferă de-a nu se putea sluji de trupurile acelea moarte și plâng de durere cã s-au prins în aceste capcane frumoase.
Cine ar fi crezut cã luminosul, coloratul atelier de pãpuși e un iad, unde suflete fragede se pârjolesc?
Fãrã îndoialã cã nimeni, d-ra Vanda râdea fãcând gropițe în obraji, ridica de subțiori cliențîi mãrunți care priveau pe rând ochii mari și stranii din rafturi excalmând: "Pe-aceasta, pe-aceasta - și soarele lumina colțul acela tihnit și pãrea cã râde la fiecare petec colorat întâlnit, pe fiecare obraz trandafiriu și mai ales în pãrul frumoasei vânzãtoare.
Un domn foarte zvelt și tânãr care locuia în casa de vizavi de o sãptãmânã, de când se mutase acolo, nu mai pãrãsea fereastra dinspre stradã; oricine trecea, îl putea vedea acolo, palid și atât de visãtor parcã n-ar fi trãit pe lumea aceasta. Într-o dimineatã, când d-ra Vanda se așezase abia dupã tejghea, el veni cu fața toatã surâzãtoare și ceru o pãpușã: "Pentru o nepoțicã de-a mea", adãugã grãbit, deși d-ra Vanda, fãcând drãgãlașele sale gropițe în amândoi obrajii, îl poftea sã-și aleagã una fãrã cea mai micã umbrã de îndoialã cã scopul sãu ar fi altul decât acela de-a cumpãra o pãpusã. Tânãrul trecu dupã tejghea, dar nu învrednici cu nici o privire minunatele pãpuși, pe care ea, binevoitoare, le arãta, cu toate acestea el spunea mereu: "Da!" și clãtina plin de voie bunã capul la fiecare vorbã a d-rei Vanda, privind-o atât de mult și fierbinte în ochi, încât fata se fãcuse mai trandafirie decât pãpușile ei și nu știa ce sã spunã.
Atunci, ciudatul cumpãrãtor tresãri ca trezit din somn și - peste mãsurã de grãbit - alese la întâmplare o pãpușã. Dar când d-ra Vanda îi întinse pachetul alb dreptunghiular, el, ca și cum nici nu l-ar fi vãzut, cuprinse în palme capul fetei și vorbi cu glas soptitor și parcã trist: "Te iubesc, d-ra Vanda, te iubesc".
Din ziua aceea vânzãtoarea de pãpuși fu și mai frumoasã, gropițele din obrajii sãi rãsãreau mereu și diminețile ea cânta cu o voce puternicã și clarã, care fãcea pe trecãtori sã întoarcã totdeauna capul și sã surâdã, fiindcã toți știau în oraș cã d-ra Vanda se logodise cu-n tânãr, strãîn ce-i drept, însã pare-se foarte de treabã și bogat.
Mai erau vreo câteva zile pânã la nuntã, era seara târziu și, ca de obicei, logodnica cea fericitã lucra lângã lampã. Cu o pensulã subțire, ea desena arcul unei guri de pãpușã; deodatã se auzi un foșnet în spatele ei și niște zgomote ușoare. Speriatã, d-ra Vanda se ridicã și privi împrejurul ei.
Din rafturi, din cutii, de pretutindeni, pãpusile înviate ca prin minune sãreau ținându-și cu grație rochițele cu o mânã, sãreau cu râsete mici rãutãcioase, veneau lângã d-ra Vanda și se agãțau de fustele ei, vorbind toate deodatã, cerându-i parcã socotealã, și d-ra Vanda își acoperi cu amândouã mâinile ochii și, strigând, alergã pânã în stradã.
Ce credeți? Când au venit vecinii, pãpușile viclene erau la locul lor și nimeni n-a vrut sã creadã povestirea caraghioasã a fetei. D-ra Vanda fu dusã la spital și, Doamne, ea e atât de blândã, toți o iubesc acolo, cãci toatã ziua stã nemiscatã, tãcutã, ferindu-se sã clipeascã mãcar și numai când Alec a rugat-o, plângând, sã spunã ce-i cu dânsa, ea a surâs, fãcând pentru ultima oarã drãgãlașele ei gropițe și a zis punându-și degetul pe buze: "Te înșeli, eu nu sunt Vanda, eu sunt o pãpușã".

(Fragmente dintr-o lucrare neterminatã.
Subiect: întâmplãri și personaje dintr-un oraș unde copiii erau fericiți, pentru cã un om trist îi iubea mai mult decât orice.)

vezi mai multe texte de: Magda Isanos



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.