Blestemul bardului - Ludwig Uhland

Blestemul bardului

A fost odată-n vremuri, departe, un palat
Ce strălucea-n întinsuri pe-o țară-n lung şi-n lat,
Jur împrejur grădini, fântâni țâșnind mereu
Din gura lor de aur sclipiri de curcubeu.

Acolo un mândru rege, victorios, bogat,
Stătea pe tronu-i falnic palid şi-ngândurat.
Gândirea-i era spaimă, ochii-i erau calici
Cuvântu-i era sânge iar vorbele lui bici.

Doi cântăreți odată veniră la palat,
Unul cărunt de plete, altul cu aur buclat.
Bătrânul sta cu harfa pe-un cal împodobit
Iar tânăru-i tovarăș pășea neprihănit.

Bătrânul bard îi spuse: - Fii pregătit acum
Să cânți tot ce-i mai dulce, să cânți tot ce-i mai bun,
Plăcerea și durerea tu strângeți-le-n piept
Să-l îmblânzim pe rege, să-l facem înțelept.




În sala ce înaltă ajunseră cei doi,
Regele sta pe tronu-i, regina dinapoi,
El falnic sta pe tronu-i ca nordica lumină,
Ea strălucind sub boltă era de farmec plină.

Moșneagul doar atinse cu degetele struna
Că valuri unduioase se adunau întruna
Și limpede ca cerul al tânărului glas
Se împletea cu basul bătrânului Pegas.

Cântară primăvara, credința și iubirea
Și libertatea demnă, frumosul și cinstirea,
Cântară tot ce-i dulce; mai tare, mai molcom,
Cântară tot ce-nalță inima unui om.

Curtenii-n cerc pierd firul batjocurii din jur,
Războinicii se-nmoaie sub acest cântec pur,
Regina fermecată din pieptu-i a desprins
Un trandafir pe care poeților l-a-ntins.

- Voi mi-ați sedus poporul, acum femeia-mi vreți?
Strigă turbatul rege acelor cântăreți
Apoi aruncă spada în tânărul piept care
Își seacă vraja vieții-n a sângelui izvoare.

Și ca de o furtună se-mprăștie o lume.
Flăcăul își dă duhul în brațele bătrâne
Ce-l învelesc în mantă, îl leagă drept pe cal
Și-l scoate afară-n curte ca într-un ritual.

Dar colo-n fața porții bătrânul se oprește
Și preț a mii de harfe el harfa și-o zdrobește
De marmora coloanei, apoi strigă turbat;
Se zbuciumă castelul de glas înfiorat.

"- Blestem voi săli mărețe să nu vă sune cânt
De coarde, nici glas tânăr până veți fi pământ,
Suspine doar și gemet și pas timid de sclav,
Stafia răzbunării vă calce-n pas gângav.

Vai voi grădini bogate, priviți fața-i de mort,
Priviți obrazu-i tânăr ce-n palmele-mi îl port,
Să veștejiți ca dânsul, izvoare să vă sece,
Să vă-mpietriți pustiul prin timpul care trece.

Tu ucigaș, blestemul toți barzilor din lume
Pogoare pe strâmteţea plăpândului tău nume,
Să nu-ți găsești coroana renumelui etern,
Să fi un ultim răcnet uitat ca un blestem."

Bătrânul strigă, cerul i-aude disperarea
Și ziduri se dărâmă, coloane-și pierd sfidarea.
O singură coloană mai stă doar într-o rână
Dând semn ce a fost acolo, ce n-a fost să rămână.

În jur doar piatră arsă, nici pomi, nici o alee,
Nici regele cântat nu-i în rând de epopee;
Uitarea se-ntețește, nu-i pasă nimănui.
Așa-mplinii destinul blestemul bardului!

Traducere: Christian W. Schenk

Adăugat de: Franculescu

vezi mai multe poezii de: Ludwig Uhland



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.