Teohar Mihadaș, o mărturie zguduitoare despre moartea poetului Lucian Blaga - Lucian Blaga

Teohar Mihadaș, o mărturie zguduitoare despre moartea poetului Lucian Blaga


„Pe un fel de suport din lemn, acoperit cu o pînză soioasă, neagră, sta o targa, iar peste targa – trupul neînsufleţit al poetului. Cum poetul era înalt, picioarele lui se revărsau cu mult peste lungimea tărgii, în neant. Pe pereţi: închipuiri fantasmagorice de scurgeri şi igrasie. Nici o lumină la căpătîiul mortului, nici o floare nu lumina pe pieptul lui. Am depus în mîini buchetul de lăcrămioare. M-au podidit neguri şi am pornit a plînge ca un nemernic. Şi am tot plîns, pînă ce m-am liniştit şi înseninat. La scurt timp după ce s-a deschis oficial uşa, a intrat în morgă o fecioară. A depus un bucheţel de flori pe pieptul mortului, a stat cîteva momente concentrată-n reculegere rostea, pe semne, o rugăciune –, apoi a scos din poşetă un bloc-notes şi un stilou, şi a scris ceva, lipind, apoi, cu o pioneză, de marginea tărgii, hîrtia scrisă. Apoi s-a dus. Curios, m-am dus să văd ce sta scris pe biletul acela... Era scrisă acolo, cu litere gingaşe, poezia Cînele din Pompei.
Întărîtată, atenţia mea a devenit mai ascuţită. Observ în buzunarul dinlăuntru al hainei poetului ceva alb. Şi mai curios, iarăşi, săvîrşesc indiscreţia şi caut să văd... Era acolo plicul cu felicitarea pe care i-o trimisesem eu de ziua naşterii lui, dar care a ajuns tîrziu, iar doamna Blaga, după ce l-a spălat şi l-a îmbrăcat de plecare, a înţeles să-i puie plicul cu felicitarea mea în buzunarul hainei... Era, probabil, unica felicitare pe care o primise de ziua naşterii.
Apoi, s-a strecurat în morgă o arătare neagră, gîrbovă, sprijinindu-se pe un fel de par, îmbrobodită toată, de nu i se zărea decît nasul, şi s-a aşezat pe banchetă. Eu, în continuare, la căpătîiul mortului, în picioare. Arătarea întreabă: „Ţi-e rudă?“ Eu răspund: „Nu“. „Prieten?“ reia dînsa. Eu dau din umeri. „Nu vrei să vii să stai lîngă mine?“ mă roagă... M-am dus. „Eu sunt Veturia Goga“, se recomandă arătarea. „Am vrut, continuă ea, să-l duc la Ciucea, să-l aşez lîngă Tăvi..., dar el a ţinut să fie înmormîntat lîngă părinţii lui, la Lancrăm... Ştii care i-au fost ultimile cuvinte pe care le-a rostit?“ „Nu“, îngaim eu. – „Cresc arborii din mine!“, grăieşte pentru ultima dată vedenia, şi se duce.
Îmi reiau locul la căpătîiul mortului. La scurt timp, apare altă arătare: un tînăr înalt, cu chica furtunoasă, păşind ca un actor pe scenă. Se opreşte teatral, face o scurtă pauză şi se lansează-n imprecaţii: „Cum!? Lucian Blaga e mort şi lumea nu ştie?... Blestemata să fie naţia care nu-şi cinsteşte oamenii aleşi pe care i i-a dat Pronia!“ Şi a părăsit interiorul scenei vociferînd cu mîinile ridicate spre cer. Era, am aflat mai tîrziu, pictorul maramureşean Mihai Olos.
Apoi, s-au arătat doi medici, îmbrăcaţi în alb clinic, bine dispuşi şi dolofani, care, spre indignarea mea, au venit la obrazul poetului şi au început să-l palpeze cu buricele degetelor... „Cum vă permiteţi!?“ am scrîşnit spre ei şi... gata-gata să-i strîng de grumaz. Ei, însă, politicoşi şi ceremonioşi, mi-au explicat că este vorba de o chestiune profesională, în felul acesta executîndu-se ultima probă de verificare şi constatare a morţii reale... I-am înţeles şi mi-am cerut scuze, morocănos.
În fine, au apărut şi cioclii cu sicriul. Au apucat de targa, au coborît-o lîngă sicriu şi, apucînd – unul de picioare iar celălalt de umeri –, au dat să-l aşeze-n cutie. – Cel care a apucat de umeri, nu ştiu cum anume a prins şi-a smucit, că mîna poetului, lungă şi albă, a pornit a se ridica, vroind parcă să-mi arate ceva înainte de a se trage peste ea încuietorile. M-am dus, după ea, cu ochii, înfiorat. Cioclul însă a răsucit-o la locul ei, rapid.
Cînd să aşeze capacul peste sicriu, apare un funcţionar de la Sanepid. „Ce faceţi aici?“, întreabă el cu importanţă. „Iacă ce vedeţi.“ „Nu permit, nu permit – strigă el – deplasarea înainte de a se căptuşi sicriul cu hîrtie gudronată. Nu permit!“ Cioclii au tăcut, cu mîinile de-a lungul corpului, zicînd, fireşte, ceva foarte plastic în gîndul lor.
Mă apropii de funcţionar şi încerc să-i explic: „ştiţi este un caz special, e poetul Lucian Blaga“... „Lasă, dom'le, iordanele şi nu mă vrăji pe mine. Eu nu calc legile ţării...“ Am alergat la un telefon public şi-i telefonez lui Aurel Rău: „Dragă Aurel, Blaga nu poate fi deplasat la Lancrăm, fiindcă nu este căptuşit cu hîrtie cătrănită." El mă roagă să revin peste 10 minute. Am revenit. Zice: „Am vorbit cu preşedintele Uniunii şi mi-a răspuns că nu-l interesează. «E-al vostru şi faceţi ce ştiţi cu el!» Dar am vorbit şi cu conducerea locală de partid şi s-a dat dezlegarea necesară“.
Mortul a fost dus şi aşezat pe catafalc, în sala Casei Universitarilor. Eu şi cu Liciniu, un nepot de-al poetului, am făcut o haltă de consolare la bufetul „Continental“. Acolo, în sala de la Casa Universitarilor, altă situaţie: erau depuse coroane de flori peste sicriu, se intona în surdină marşul din Eroica, iar tinerii scriitori din Cluj făceau de gardă, îmbrăcaţi foarte lejer ca la grădina de vară, cu sandalete-n picioare, haine pestriţe şi gulerele de la cămăşi date peste cele de la haină, chiar cu ochelari de soare la ochi. Iarăşi m-am aflat slab de înger şi iarăşi am început a plînge, drept care, distinsa doamna Ilin, admiratoare a poetului, ca să nu fie văzută că stă lîngă unul care plînge, s-a depărtat urgent, la mare distanţă de mine.
Ultima gardă au făcut-o bătrînii, îmbrăcaţi în negru. A vorbit Aurel Rău şi după el, gîtuit de emoţie, D.D. Roşca, după care sicriul a fost depus pe platforma unul camion. I-am întrebat pe cei de la Steaua şi Tribuna – naiv cum sînt – dacă nu cumva au şi pentru mine un loc în maşina în care aveau să meargă ei... Au dat din cap că nu. Atunci, spre uimirea acelora care au făcut brusc tensiune la ochi şi exoftalmie, din doi, trei paşi aruncaţi în direcţia camionului şi un salt în sus, m-am pomenit iarăşi la căpătîiul mortului, şi-am pornit spre Lancrăm... În partea cealaltă a sicriului, şedea un tînăr îmbrăcat în negru şi cu un aparat de fotografiat trecut peste umeri. O neagră suspiciune stăruia între noi. El credea despre mine că..., eu despre el... Cînd ne-am cunoscut, la capătul călătoriei, – el era un nepot de-al poetului, inginerul Şerban –, să ne dăm în cap de ciudă nu altceva.
Era de ziua eroilor, o zi într-adevăr năpădită de lumini, ce se revărsau de dincolo de soare. Departe, pe fundal, Munţii Apuseni, în care se putea vedea somnul aurului, aievea. Întîlneam, trecînd prin sate şi oraşe, coloane de elevi, însoţiţi de profesori, în haine de sărbătoare, mergînd cu flori la mormîntul eroilor, iar eroul trecea printre ei şi nimeni nu-l vedea.”

Teohar Mihadaș

vezi mai multe texte de: Lucian Blaga



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Ce frumos si trist...
Multumesc,Adina..
danab
duminică, 17 mai 2020