Poetul - Lucian Blaga

Întru pomenirea lui Rainer Maria Rilke

Prietenă, să nu mai rostim zădarnicul sunet
cu care-l chemau muritorii!
Astăzi, vorbind pentru toţi
el nu are chip şi nu are nume – poetul!
Viaţa lui mult ne-am mirat,
ca un cântec cu tulbure tâlc,
ca un straniu eres.
În ani de demult
poetul, cuvântul strivindu-şi, a îndurat
năpastele toate cu bărbăţie
şi cele mai mari, cele mai crunte dureri, şi le-a stins
în muntele singurătătii, ce şi-a ales.
Când la un semn
sau surpat albăstrimile cerului,
şi minutarele vremii treceau
ca tăişuri prin toată făptura,
în anii aceia, poetul voi să uite de semeni şi vatră.
În anii cumplitelor pâcle
când pământenii cu sfânta lor omenie şi carne
s-au destrămat fără număr,
şi viaţa – atâta s-a stins
de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns
ca duhul să prindă trup pe pământ,
Poetul, cu numele şters şi pierdut, s-a retras
sub pavăza muntelui,
făcându-se prieten înaltelor piscuri de piatră.
Şi neajuns, neclintit, a rămas în jocul destinului
flancat de albe şi negre solstiţii
mare şi singur.
Nu l-a ucis amarnica grijă din vale, nici gândul
că Dumnezeu răpitu-şi-a singur putinţa-ntrupării.
Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări,
nici tenebrele.
Şi nu l-a schimbat în cenuşă
fulgerul care i-a fost pentr-o clipă
oaspete-n prag.
Mereu îşi da sieşi cuvânt
şi pasul său era legământ.
Îngăduie, Prietenă, să-ţi amintesc că Poetul
muri numai mult mai târziu.
Mult mai târziu, ucis
de-un ghimpe muiat în azur
ca de-un spine cu foc de albină.
Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,
de-un ghimpe muiat
în simplu albastru, în simplă lumină.
De-atunci, în frunzare-aplecate
privighetorile toate-amuţiră
uimite de cele-ntâmplate.
Privighetorile ceasului, din rarele noastre grădini,
amuţiră-n lumina ce-apare-n zădar
şi fără de semne, de-atunci.
Şi nu ştiu nimic pe pământ
ce-ar putea să le-ndemne
să cânte iar.

Adăugat de: mustang

vezi mai multe poezii de: Lucian Blaga








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.