Lucia - poeziile altor autori

Laudă dintotdeauna

Îmbătrânirăm alături şi încă nu se făcu toamnă.
Şi încă ni se pare că deasupra sângelui

Dans une espace bucolique
ou tout était simple et clair comme la rossé,
la divinite fut révélée
par l’esprit de sagesse

Ţi-aş povesti o idilă
în care frunzele să cadă-alene pe cărări
şi părăsite băncile prin parcuri
s-asculte foşnetul ce-l face toamna

Îmi fuge gândul rece printre frunze,
De parc-ar vrea pe vânt să se răzbune;
Din cer îmi pică umedă pe suflet
O negură de vise ca un doliu.

La lune et le solei,
oui,
la déesse et son dieu,
elle qui caresse la vie

De toamnă şi de primăvară mi-este frică.
Nu pentru mine. Pentru voi.
Atunci, deodată, te poţi transforma în rândunică
sau într-un tremurător trifoi.

Mă limpezesc şi simt că ating pământul şi liniştea.
Liniştea îmi umple spaţiile goale şi le coboară
la starea de fiinţă.
Liniştea din plantă, de pe faţadele caselor.

Încăpătoare este toamna, ca întotdeauna dealtfel.
Caracterul ei vremelnic
se relevă în propoziţii clare.
Extinderea,

El există aşa cum porumbeii
sunt o detunătură a orelor şi gândurilor mele.
El este între mine şi mâna care apucă.
Între mine şi cel care mărturiseşte că scrie.

Aici omul care nu poate deveni,
purtându-şi iernile
şi tăcerile
şi tot ce nu poate fi imaginat.