Limite - Jorge Luis Borges

Din câte străzi descind crepusculare,
pe una am păşit ultima dată,
nebănuind măcar. Mă-ntreb pe care.
Din calea mea nu-i semn să mă abată,

supus atotputernicelor norme
care imprimă tainică măsură
pe ale vieţii umbre, vise, forme,
şi le desfac aşa cum le făcură.

Când toate-şi au scadenţa şi sorocul,
şi curg inexorabil spre vecie,
în urma noastră cui lăsa-vom locul,
şi pentru câtă vreme, cine ştie?

Din câte cărţi prind magice contururi
când cu penumbre noaptea le dilată
prin geamurile cenuşii, de-a pururi
e una ce nu vom citi vreodată.

Sunt uşi la miazăziuă ruginite
şi oale-n care-au fost odată plante,
ce-mi sunt inaccesibile, oprite,
ca pietrele cu scrieri sacrosante.

O poartă ai închis pentru vecie,
şi nu te-o oglindi această rază:
s-alegi un drum răscrucea te îmbie,
dar cvadrifrontul Ianus o veghează.

Din câte amintiri ţi se adună,
inevitabil una e pierdută:
nici albul soare, nici gălbuia lună,
să-i vezi lucirea nu te mai ajută.

Iar graiul tău să-ngâne n-o să poată
pe-al persului, ori păsării, ori florii,
când seara, în lumina dispersată,
vei aspira cu verbul către glorii.

Dar Ronul undelor necontenite,
şi lacul meu de neuitat, Lemanul?
Pierdute-s ca oraşele hitite,
sau cele pune, ce-a distrus romanul.

Se estompează, simt, ca o rumoare,
mulţimile vuind prin ceaţa deasă:
tot ce mi-a fost iubire şi uitare,
şi timp şi spaţiu, inimă şi casă.

traducere de Paul Abucean


vezi mai multe poezii de: Jorge Luis Borges



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.